CONFESIUNI PAGANE

În continuare vom prezenta succint un număr de confesiuni păgâne pe care le considerăm relevante în momentul de față, rămânând ca ulterior să aducem completări prezentei liste.
 
 
 
 
 
 

Hinduism

 
Pune-ţi inima, mintea şi sufletul chiar şi în cele mai mărunte acţiuni! Acesta e secretul succesului – Citat din Shivananda
 
Hinduismul este reprezentat de credința în Brahman, ființă absolută, impersonală, creatoare a Universului. Brahmanul este Sinele suprem. Brahman este mai bine descris ca realitate infinită, omniprezentă, omnipotentă, incorporală, transcedentă, conștiință infinită și fericire infinită. Conform Veda, Brahman există dintotdeauna și va exista în veci. El este în toate lucrurile dar transcende toate lucrurile, el este sursa divină a întregii Vieți. Este absolutul divin: toți zeii religiei hinduse nu sunt decât fațete și încarnări ale lui Brahman. Răspândit astăzi în India, Pakistan, Bangladesh, Sri Lanka, Nepal.
Acest univers este în întregime penetrat de Mine, în forma Mea nemanifestată. Toate existențele sunt în Mine, dar eu nu sunt în ele. În același timp, nimic din ceea ce este creat nu este în Mine. Iată puterea mea supranaturală! Eu susțin toate existențele, Eu sunt prezent peste tot, întrucât sunt chiar sursa întregii creații. Așa cum în spațiul eterat se ține vântul puternic, suflând peste tot, astfel să știți că în mine se țin toate existențele.
 
 
Etimologie
 
Cuvântul „hindu” este legat de fluviul Indus și desemnează pe locuitorii spațiului indian, înainte de sec. al XIX-lea neexistând cuvântul hinduism. Etimologic vorbind sensul cuvântului este de origine persană și înseamnă „oamenii de dincolo de Indus”. Acest cuvânt a fost inventat prin mimetism de la termenii creștinism, iudaism, etc. Este religia care a primit numele (ca și iudaismul) după numele poporului și nu al fondatorului sau doctrinei.
Aum , simbolul universal al religiei hinduse.
 
Apariția hinduismului
 
Hinduismul, poate în măsură mai mare decât orice altă religie, reprezintă o colecție de mai multe credințe religioase. Conceptele spirituale ale triburilor ariene nomade ce au invadat continentul indian, s-au amestecat cu dogmele ce prevalau în Valea Indusului, formând o religie unică, în sensul că, spre deosebire de altele, nu are un întemeietor singular, bazându-se în schimb pe o confederație de zeități locale.
Hinduismul a apărut pe parcursul mileniului al doilea precreștin, în jurul anului 1500 i.Hr., fiind fondat de casta brahmanilor, formată din preoți. Potrivit credinței hinduse, casta reprezintă un atribut înnăscut, fără de care un om nu-și poate găsi locul în societate și nu se poate căsători. Chiar și în prezent, brahmanii sunt singurii hinduși care au dreptul de a citi din Vede imnurile, versetele, incantațiile și tratatele ce datează din perioada invaziilor ariene și care sunt fundamentul învățăturilor hinduse. Upanișadele, lucrări elaborate pe baza Vedelor, reprezentau un compediu de speculații metafizice și filozofice puse în circulație în jurul anului 900 i.Hr.
Aceste texte conțin instrucțiuni asupra modului de viață al unui adept al hinduismului. Potrivit textelor Vedice, destinul unui hindus este determinat de toate acțiunile sale și de consecințele acestora de-a lungul fazelor succesive ale existenței. Destinul său este numit Karma. O viață corectă în prezent constituie garanția unei existențe mai bune mai târziu. O viață vicioasă în prezent va avea drept consecințe reîncarnarea într-un animal inferior. Acest ciclu continuu al nașterii și morții este încheiat doar atunci când sufletul atinge o stare de perfecțiune, printr-o viață ideală.
Hinduismul este una dintre puținele religii ce divinizează animalele, deși adorarea animalelor are o importanță mai mică decât proslăvirea divinității ce călărește animalul respectiv. Uciderea vacilor și a păunilor este strict interzisă de către hindușii credincioși. Această religie a fost modificată în ultimul secol prin adoptarea unor elemente creștine. În prezent numărul adepților hinduismului este estimat la peste 450 de mil.
 
Religii hinduite
 
Templul hindus Brihadeeswarar, unul dintre cele mai vechi din India și din întreaga lume.
Religiile hinduite se manifestă în multe forme.
Concepția de salvare a religiilor hinduite comportă două direcții diferite:
credința într-o divinitate impersonală, în cadrul căreia salvarea este considerată ca o eliberare din iluzia lumii fizice (naturale), urmată de unirea cu realitatea ultimă, după care, aidoma unei picături de apă în ocean, individul se pierde în absolut și astfel încetează să mai existe;
credința într-o divinitate personală, în care salvarea este privită ca o eliberare din lumea fizică, destinul sufletului fiind unirea cu un zeu, în ipostază personală.
 
Mișcarea Hare Krishna
 
Această religie hinduită, bazată pe credința într-o divinitate personală, are ca doctrină mântuirea prin efortul propriu, care constă, în princ de la comiterea „celor patru păcate primare”: practicarea jocurilor de noroc; consumul băuturilor alcoolice; practicarea relațiilor extraconjugale și plăcerea actului în afara procreației; consumul cărnii de orice fel, pentru a nu se reîncarna ca animale sau ca oameni pasibili morții prin accidente. Alimentația trebuie să constea în lapte, iaurt, nuci și fructe. Religioșii își rad părul, lăsându-și o codiță, de care vor fi ridicați la cer de către zeul Krishna.
 
Meditația transcedentală
 
Religia, de origine hinduită, are în frunte pe Maharishi, adică „guru” (marele maestru). George Harrison și ulterior ceilalți componenți ai formației Beatles, în urma convingerilor proprii de a practica meditația transcedentală și datorită modei hippie, au reușit întemeierea unei noi secte: Maharishi Karma Yoga, care înseamnă unirea (yoga) cu brahma(n).
 
Ramuri ale hinduismului
 
Shivaismul= este ramura hinduismului ce promovează cultul zeului Shiva;
Vishnuismul= este ramura hinduismului ce promovează cultul zeului Vishnu;
Shaktismul= este ramura hinduismului ce promovează cultul zeiței Shakti;
Smartismul= este ramura hinduismului ce venerează toate zeitățile hinduse considerându-le manifestări ale lui Brahman;
 
Istoria hinduismului
Hinduismul vedic (1500 – 450 i. Hr.)
 
Punea accent pe importanța vieții din lumea aceasta, acordând importanță deosebită naturii. Specifice acestei perioade, scrierile Veda (Știința sacră), considerate de origine divină, conțin multe imnuri închinate unor elemente sau puteri din natură, zeificate. Rugăciunile, invocațiile rituale și laudele aveau ca scop îndeplinirea cererilor către zei: viața îndelungată, recolte bogate, sănătate, etc. În unele dintre aceste texte se observă întrebări legate de originea lumii, a timpului, de structura personalității umane. La început, ceremonialul religios era condus de către capul familiei și cuprindea ritualuri de inițiere, ritualuri de purificare precum și ofrande zilnice aduse zeilor. Apoi a apărut un cult public, templul fiind în centrul preocupărilor religioase.
 
Hinduismul brahmanic (450 i. Hr. – 600 d. Hr.)
 
Hinduismul brahmanic a luat naștere din credința că jertfele de animale erau necesare a se face în mod repetat, pentru a se menține ordinea în Univers și în societate. Scrierile de bază ale hinduismului brahmanic – Brahmana (comentarii brahmanice) descriu rolul și importanța sacrificiului pentru viața religioasă. S-a ajuns la diminuarea credinței în zei, considerați muritori căci viața lor era dependentă de sacrificiile aduse de oameni. Astfel, s-au impus preoții (brahmanii), care au ajuns să fie considerați egali cu zeii. Potrivit textelor considerate sacre, mântuirea putea fi obținută prin aducerea unei jertfe sau prin achitarea taxei pentru săvârșirea ei. Ca urmare a abuzurilor apărute în acest context, s-au dezvoltat noi religii – jainismul și budismul. Textele Upanișadelor propun ca alternativă asceza și meditația contemplativă.
Învățătura hindusă are în centrul său două concepte: Karma (fapta) și Samsara (reîncarnarea). Astfel, sufletul participă la un ciclu existențial continuu – naștere-moarte-renaștere – determinat de faptele bune sau rele pe care le-a săvârșit într-o viață anterioară. Eliberarea din succesiunea reâncarnărilor se face prin efort propriu, prin purificarea vieții și prin exercițiile psiho-fizice (yoga). Acestea conduc la scopul ultim al existenței umane, când, în lipsa conștiinței și personalității care dispar, sufletul ajunge să se identifice cu Brahman, principiul absolut și impersonal, în care se regăsesc toate sufletele individuale ajunse la eliberare.
Tehnica yoga presupune practicarea mai multor exerciții fizice și spirituale: 1. Înfrânările, adică ferirea de ucidere, minciună, furt, avariție și încurajarea abstinenței sexuale. 2. Disciplinele, adică purificarea interioară a organelor, dar și a psihicului, prin cunoașterea de sine, împăcarea. 3. Așezarea corpului în anumite poziții. 4. Disciplinarea ritmului respirației. 5. Suprimarea fluxului de gânduri. 6. Fixarea atenției într-un singur punct (concentrarea atenției). 7. Meditația. 8. Dobândirea cunoașterii adevărate a sinelui, ultima treaptă a tehnicii yoghine, care eliberează pe om de ciclul reîncarnărilor, acesta întorcându-se în Absolutul din care a emanat. Cei care practică yoga au nevoie de un guru pentru a fi initiați.
În perioada hinduismului brahmanic, societatea hindusă a cunoscut împărțirea în patru caste, ordonate ierarhic: preoții (brahmanii), domnitorii și razboinicii (kshatriya), negustorii și agricultorii (vaisyas) și servitorii (sudras). Cei aflați în afara sistemului de caste erau numiți paria (pauchamas). Doar reîncarnarea putea face trecerea de la o castă la alta.
 
Hinduismul medieval ( 600 – 1000 d. Hr.)
 
Doctrina acestei perioade cuprinde reinterpretări ale perioadelor anterioare, unele păstrându-se și astăzi. Gândirea și viața religioasă aveau în prim plan 3 zei: Brahma, Shiva și Vishnu, care sunt de fapt 3 ipostaze ale realității ultime, Brahman, fiecare cu roluri diferite. Astfel, Brahma este considerat creatorul lumii. Fiind însă mai departe de viața acesteia, este mai puțin popular. Shiva este Marele Distrugător, dar și regeneratorul vieții, cel care ajută lumea să se purifice prin reîncarnare și să se înalțe spiritual. Considerat protectorul asceților, el disprețuiește ierarhia socială, fiind venerat de membrii tuturor castelor. Vishnu este păstrător al ordinii cosmice, simbolizând supremația castei brahmanilor, stabilitatea socială și bunăstarea.
 
Hinduismul modern (după anul 1000 d. Hr.)
 
Interpretând diferit Vedele, unii hinduși săvârșesc ritualuri din perioada vedică, alții ritualuri sacerdotale sau idolatrizează zeități ale hinduismului medieval. Astfel, fiecare adept este fidel unui zeu la care se închină zilnic, dar face apel și la alte zeități, atunci când trebuie să depășească anumite obstacole în viață. În lumea contemporană, hinduismul trece printr-un curent reformator, fiind influențat de creștinism și de cultura europeană. Templele sunt locașuri închinate anumitor zeități, întrucât se crede că fiecare zeitate locuiește în templul închinat ei. El păstrează statuia zeului venerat de cei care vin la templu. Cu prilejul anumitor sărbători, templul devine loc de pelerinaj. Acesta are ca scop atragerea bunăvoinței zeului venerat la templul respectiv, prin aducerea de jertfe. La râul Gange, considerat sfânt, se desfășoară anumite ritualuri întrucât se crede că izvorăște din picioarele lui Vishnu și se rostogolește peste capul și părul zeului Shiva, care locuiesc în ceruri. Hindușii intră în apa Gangelui pentru a se purifica de păcate. Ofrandele se aduc adesea vacilor, considerate sacre și mame ale naturii. Ei cred că fiecare parte a corpului acestui animal este locuită de o anumită zeitate. Din casta brahmanilor fac parte astăzi profesorii universitari, ziariștii, oamenii politici. Kshatriya cuprinde prinții și militarii. A treia castă, vaisyas, cuprinde pe agricultori, meșteșugari și negustori, a căror responsabilitate este de a face ca țara să prospere. Din ultima castă, sudras, fac parte mesteșugarii, croitorii, pescarii. Categoria paria cuprinde măturătorii de străzi, care nu au niciun fel de drepturi.
 
Ritualuri
 
Cei mai mulți hinduși practică ritualuri acasă. Ritualurile variază în funcție de regiuni, sate și propriile alegeri a persoanei care le practică. Ele nu sunt obligatorii în hinduism. Natura sau locul in care sunt practicate este, de asemenea, alegerea individului. Hindușii efectueaza ritualuri zilnice cum ar fi închinatul în zori, după baie (de obicei la un altar de familie, include aprinderea unei lămpi și ofrande oferite zeităților), recitarea din cărți religioase, cântarea imnurilor devoționale, yoga, meditație, scandarea mantrelor și altele. Ritualurile Vedice de sacrificiu prin foc (Yajna) și cântarea imnurilor Vedice sunt practicate la ocazii speciale cum ar fi o nuntă hindusă. Alte evenimente de viață majore, cum ar fi ritualuri după moarte, includ yajna si incantarea de mantre Vedice.
 
 
 
 

Cultul Wicca

 
Wicca (pronunție românească: /wika/; pronunție englezească: /ˈwɪkə/) este o religie neopăgână ce acordă o importanță majoră naturii. Mai este denumită Vrăjitorie (Witchcraft) sau Meșteșugul (the Craft). A fost popularizată în 1954 de către Gerald Gardner, un pensionar, fost funcționar public britanic. La vremea aceea, Gardner folosea termenii de „cult vrăjitoresc” și „Vrăjitorie” referindu-se la această religie, iar cei ce o practicau erau denumiți în mod colectiv „Wica”, de la un cuvânt englezesc ce însemna „vrăjitorime”.
În prezent, cei ce urmează această religie sunt numiți wiccani. Religia se axează pe venerarea unei Zeițe (văzută în mod tradițional ca fiind Zeița Întreită) și a unui Zeu (în mod tradițional, Zeul Încornorat). În unele accepțiuni, cei doi apar ca și aspecte ale unei singure Divinități de natură panteistă, manifestându-se sub forma mai multor zeități politeiste. Alte trăsături ale religiei wicca sunt folosirea rituală a magiei, codul moral și cele opt sărbători din cursul anului, care reflectă schimbarea anotimpurilor. Există mai multe sub-curente wicca, denumite tradiții. Credințele și ritualurile fiecărei tradiții variază în diferite măsuri.
 
 
Credințe
 
Zeița greco-romană Selena, una din multele zeițe care sunt privite ca fiind un aspect al Zeiței
 
Teologie
În linii mari, se poate spune că marea majoritatea a wiccanilor venerează o Zeiță și un Zeu. Există mai multe interpretări teologice ale naturii acestora, prin prisma panteismului (adică cei doi sunt aspecte duale ale unei singure divinități), a dualismului (cei doi reprezintă forțe total opuse) sau a politeismului (cei doi se manifestă sub forma mai multor zeități mai mici). În unele accepțiuni panteiste și dualiste, zeități din diverse culturi sunt considerate aspecte ale Zeiței și Zeului.
Pe de altă parte, există și puncte de vedere monoteiste în cadrul wicca, conform cărora există o singură divinitate. Conform unor tradiții, această divinitate este Zeița, pe când în alte tradiții se consideră că de fapt divinitatea este lipsită de gen. Există și wiccani atei sau agnostici, care nu cred în divinități propriu-zise ci consideră că zeii sunt arhetipuri construite de mintea umană și cu care se poate interacționa.
Conform wiccanilor Janet și Stewart Farrar, care abordau teologia dintr-un punct de vedere panteist, dualist și animist, „pentru wiccani, întreg universul este viu, de la cel mai înalt nivel și până la cele mai mici componente”, dar „o astfel de abordare organică a cosmosului nu poate fi pe deplin exprimată și trăită fără conceptul de Zeu și Zeiță. Orice fenomen este însoțit de polarizare. Așadar la cel mai înalt nivel creator, cel al Divinității, polarizarea trebuie să fie exprimată cel mai clar și cel mai puternic, de unde se răsfrânge și la nivelurile microcosmice mai joase.”
 
Zeul și Zeița
 
Majoritatea wiccanilor consideră wicca o religie dualistă care venerează atât un Zeu, cât și o Zeiță. Cei doi sunt considerați forțe opuse, complementare (asemănător cu ideea taoistăde Yin și Yang) și „întrupări ale forței vitale a naturii”.Unii wiccani consideră această polarizare pur simbolică, pe când alții consideră că Zeul și Zeița sunt entități cu adevărat separate. Zeița este deseori asociată cu Pământul (Marea Mamă) sau cu Luna, iar Zeul este asociat cu Soarele.
 
Zeul celtic Cernunnos, reprezentat pe vasul Gundestrup (sec. I î.Hr.)
 
Zeul este văzut în mod tradițional ca un Zeu Încornorat, și este asociat cu natura, sălbăticia, sexualitatea, vânătoarea și ciclul vieții. Este cunoscut sub diferite nume în wicca, în funcție de tradiție: Cernunnos, Pan, Atho, Karnayna ș.a. Cu toate că Zeul nu este considerat a fi Satana, o entitate asociată cu răul în cadrul religiei creștine, un număr mic de wiccani folosește denumiri atribuite Satanei, de exemplu Lucifer (termen latin care înseamnă „purtător de lumină”), aducând astfel aminte de acuzațiile din vremurile când vrăjitoarele erau persecutate. Alteori Zeul este văzut ca Omul Verde, o figură foarte răspândită în arta și arhitectura europeană. În această ipostază este deseori asociat cu natura. Este văzut și ca Zeul Soare, mai ales cu ocazia sărbătorii solstițiului de vară. Într-o altă accepțiune, Zeul apare ca Regele Stejar, care e domnul primăverii și al verii, iar apoi ca Regele Laur, domnul toamnei și al iernii.
Zeița apare de obicei sub forma Zeiței Întreite, luând succesiv forma Fecioarei, a Mamei și a Bătrânei, fiind asociată cu puritatea, fertilitatea, respectiv înțelepciunea. Deseori, cele trei forme sunt puse în corespondență cu fazele Lunii, iar Zeița este văzută astfel ca o divinitate a Lunii. În această ipostază este cunoscută și ca Diana, după numele zeiței romane. Unii wiccani consideră că Zeița este cea mai importantă, deoarece ea cuprinde totul și naște totul. Zeul este sămânța vieții și a inspirației aflată în ea și îi este în același timp amant și copil. Această concepție stă la baza organizării tradiționale a comunităților de wiccani (în limba engleză, coven). Unele tradiții wiccane, mai ales în cele feministe, consideră Zeița perfectă și întreagă în sine însuși și nu acordă deloc atenție Zeului. Totuși, această practică a fost criticată de membrii celorlalte tradiții wiccane, mai egalitare. Și Zeul este văzut uneori sub formă întreită ca Fiu, Tată și Bătrân, viziune care are probabil la bază natura complementară a Zeului și a Zeiței.
 
Aspecte politeiste
 
Percepția dualistă a Zeiței și a Zeului este deseori extinsă în așa fel încât devine un fel de panteism dualist. În cuvintele ocultisului Dion Fortune, „toți zeii sunt un singur zeu, toate zeițele sunt o singură zeiță”. Pe scurt, zeii și zeițele din toate religiile sunt de fapt manifestări ale unui singur Zeu și, respectiv, ale unei singure Zeițe. De exemplu, un wiccan poate considera că zeița germanică Eostre, cea hindusă Kali și Fecioara Maria sunt forme ale aceleiași Zeițe supreme. Prin analogie, zeul celtic Cernunnos, cel grec Dionisos și Dumnezeul iudeo-creștin pot fi priviți ca aspecte ale unui singur Zeu.
Alte abordări înclină mai mult spre politeism și consideră că zeii și zeițele sunt entități separate. Abordările panteiste văd zeitățile nu ca persoane ad litteram ci ca arhetipuri metaforice sau ca forme de energie.
Deși aceste concepte asupra divinității par a fi foarte diferite una de cealaltă, ele nu se exclud reciproc. Unii wiccani consideră că e mai benefic să adopte una sau alta în funcție de circumstanță.
 
Aspecte animiste
 
Wicca este la bază o religie care crede în imanența esenței divine, iar pentru unii wiccani acest lucru implică și elemente de animism. O credință foarte importantă în unele tradiții wiccane este că Zeița și Zeul (sau zeițele și zeii) se pot întrupa, cel mai adesea prin intermediul Preoteselor sau a Preoților în cadrul unor ritualuri specifice.
 
Viața de apoi
 
Părerile despre viața de apoi sunt diversificate. Totuși, o accepțiune larg răspândită este cea a reîncarnării. Raymond Buckland susține că sufletul se reîncarnează în membri ai aceleaiși specii de mai multe ori, scopul fiind de a învăța și de a avansa sufletește, dar aceasta nu este o credință universală printre wiccani. O zicală wiccană spune că „dacă ai fost o dată vrăjitoare, ești pe vecie o vrăjitoare”, care sugerează faptul că wiccanii ar fi reîncarnările altor wiccani.
De obicei, wiccanii care cred în reîncarnare cred că, înainte de a reveni în lume, sufletul se odihnește puțin în Cealaltă Lume sau Lumea Verii, pe care Gardner o denumește „extazul Zeiței”. Mulți wiccani cred că pot vorbi cu spiritele morților din Cealaltă Lume prin intermediul mediumurilor sau a tablelor ouija, mai ales de sărbătoarea Samhain. Unii însă condamnă aceste practici; de exemplu, Marele Preot Alex Sanders a spus „Morții sunt morți, lăsați-i în pace”. Această credință este inspirată probabil din spiritualism, care era în vogă în vremea lui Gardner și cu care acesta a avut de-a face.
Cu toate că există anumite credințe legate de viața de apoi, wicca nu insistă prea mult cu aceasta, ci se concentrează pe viața prezentă. Istoricul Ronald Hutton a observat că „atitudinea adoptată instinctiv de majoritatea vrăjitorilor păgâni pare a fi că dacă te bucuri cât mai mult de viața prezentă, acest lucru se va reflecta mai mult sau mai puțin și în viața de apoi, așa că merită mai mult să te concentrezi asupra prezentului”.
 
Magia
 
Wiccanii cred în existența magiei și că aceasta poate fi manipulată sub forma vrăjitoriei. Uneori cuvântul apare scris în engleză magick (spre deosebire de grafia obișnuită magic), un termen inventat de ocultistul Aleister Crowley și care face însă trimitere mai mult la religia Thelema decât la wicca. Vrăjile wiccane sunt efectuate în cadrul unui ritual, într-un cerc sacru. Scopul este de a determina producerea unor efecte reale. Printre cele mai obișnuite vrăji wiccane se numără cele de vindecare, de dragoste, de fertilitate și de înlăturare a influențelor negative.
Natura ceremonială, ritualică a magiei este acceptată de mulți wiccani. De pildă, Aleister Crowley a afirmat că magia este „știința și arta de a produce schimbări după voința [practicantului]”, iar MacGregor Mathers a spus că magia este „știința controlării forțelor secrete ale naturii”. Magia este considerată o lege a naturii ce încă nu a fost înțeleasă de știința modernă. Ca atare, nu este considerată un fenomen supranatural, ci ca o manifestare a „marilor puteri imanente naturalului”, după cum spune Leo Martello. Unii wiccani consideră că magia înseamnă folosirea la maxim a tuturor celor cinci simțuri, cu rezultate suprinzătoare, pe când alți wiccani nu pretind că știu cum funcționează magia, ci doar cred în ea deoarece i-au resimțit efectele.
Mulți wiccani din perioada timpurie, cum ar fi Alex Sanders și Doreen Valiente, și-au numit practicile „magie albă”, spre a fi în opoziție cu „magia neagră” asociată în opinia lor răului și satanismului. Sanders a folosit și termenii „calea mâinii stângi” pentru magia răuvoitoare, respectiv „calea mâinii drepte” pentru magia binevoitoare. Unii wiccani contemporani descurajează însă aceste dihotomii; un exemplu de argument adus este că negrul ca și culoare nu ar trebui să fie asociat cu răul.
Cercetătorii Rodney Stark și William Bainbridge au susținut în 1985 că wicca „a răspuns secularizării cu o întoarcere hotărâtă înspre magie” și că este o religie reacționară ce va dispărea în curând. Istoricul Ronald Hutton a criticat această opinie în 1999 spunând că dovezile arată contrariul și că „un mare număr [de wiccani] lucrează în domenii foarte avansate [ale culturii științifice], de exemplu în domeniul calculatoarelor”.
 
Codul moral
 
Nu există un cod moral sau etic împărtășit de toate tradițiile wiccane. Totuși, majoritatea wiccanilor urmează Sfatul Wiccan: „de pe nimeni nu rănește, fă cum inima-ți poftește”. Interpretarea cea mai răspândită vede în această propozițe o declarație a libertății de acțiune corelată cu nevoia de a-și asuma responsabilitatea propriilor acțiuni și nevoia de a reduce la minim răul făcut altora și sieși. Un alt element important al codului moral wiccan este Legea triplei reîntoarceri, conform căreia orice faptă bună sau rea se va întoarce persoanei care a facut-o cu o putere de trei ori mai mare, asemănător ideii de karma. Sfatul și Legea au fost ideile lui Gerald Gardner și au fost adoptate ulterior și de alte tradiții.
De asemenea, mulți wiccani încearcă să urmeze calea virtuților menționate de Doreen Valiente în Charge of the Goddess. Acestea sunt veselia, respectul, onoarea, modestia, puterea, frumusețea și compasiunea. Valiente ordonează aceste virtuți în perechi complementare, reflectând astfel dualismul frecvent întâlnit în cultul wiccan. Unii wiccani aparținând unor tradiții mai vechi respectă și un set de 161 Legi wiccane, denumite și Legile meșteșugului sau Ardanes. Valiente, una dintre primele mari preotese din tradiția gardneriană, a comentat că aceste legi au fost cel mai probabil inventate de Gerald Gardner însuși în limbaj arhaic ca urmare a conflictelor interne în coven-ul său din Bricket Wood.
 
Inițial Gerald Gardner a dat dovadă de animozitate față de homosexualitate, susținând că atrage „blestemul Zeiței”, însă în prezent aceasta se bucură de acceptare în rândul tuturor tradițiilor wiccane.
 
Cele cinci elemente
 
Wiccanii cred în existența celor cinci elemente în mod metaforic (nu literal ca în Grecia antică). Elementele sunt considerate reprezentări ale stărilor de agregare ale materiei. Multe ritualuri magice presupun invocarea elementelor, cel mai important fiind sfințirea cercului magic. Cele cinci elemente sunt aerul, focul, apa și pământul, alături de spirit, care le unește pe primele patru.
Diverși autori au folosit mai multe analogii pentru a explica acest concept. De pildă, wiccana Ann-Marie Gallagher l-a descris prin comparație cu un arbore. Un arbore e format din pământ (sol și materie vegetală), apă (sevă și umezeală), foc (corespondentul fotosintezei) și aer (producerea de oxigen din dioxid de carbon). Toate acestea sunt unite prin spirit.
Fiecare element este asociat unui punct cardinal: aerul cu estul, focul cu sudul, apa cu vestul, pâmântul cu nordul și spiritul cu mijlocul. Totuși, unii wiccani, cum ar fi Frederic Lamond, susțin că aceste asocieri sunt valabile doar în cazul geografiei Angliei de sud, unde s-a dezvoltat wicca, și că wiccanii ar trebui să le adaptezii specificului geografic al regiunii în care se află. De exemplu, locuitorii coastei de est din America de Nord ar trebui să invoce apa nu dinspre vest, ci dinspre est, adică dinspre Oceanul Atlantic.
 
Obiceiuri
Practici rituale
 
Wiccanii folosesc mai multe ritualuri când practică magia sau când sărbătoresc anumite ocazii. De obicei, coven-ul (sau practicantul singur) pregătește și purifcă ritualic un cerc magic. Pregătirea cercului implică de obicei invocarea „Paznicilor” punctelor cardinale, împreună cu elementul corespondent fiecăruia: aer, foc, apă și pământ. Odată cercul pregătit, se poate trece la efectuarea unui ritual potrivit anotimpului, la adresarea de rugăciuni Zeului și Zeiței sau la magie.
 
Unelte
 
Ritualurile wicca presupun utilizarea unor unelte magice speciale. Printre acestea se numără un cuțit neascuțit numit athame, o baghetă, o amuletă și o cupă. În plus, de multe ori se folosește și o mătură, un cazan, lumânări, tămâie și un cuțit mai mic cu lama curbată, denumit boline. În cercul magic se află de obicei un altar pe care se așază aceste unelte. Aici se pot pune și obiecte reprezentând Zeul și Zeița. În unele tradiții se obișnuiește ca, înainte de intrarea în cercul magic, practicanul să țină post în acea zi și/sau să se îmbăieze inainte de ritual. După terminarea ritualurilor, se adresează mulțumiri Zeului, Zeiței și Paznicilor, iar apoi se închide cercul magic.
Un aspect controversat al wicca, mai ales în tradiția gardneriană, este obiceiul unor practicanți de a fi goi când efectuează ritualuri. În limba engleză se folosește termenul skyclad(„înveșmântat doar cu cerul”). Totuși, când lucrează îmbrăcați, wiccanii poartă robe prinse cu curele la brâu, haine cu aspect medieval sau chiar și haine normale.
 
Roata anului
 
Roata anului reprezintă cele opt sărbători celebrate de wiccani în cursul anului și cunoscute sub denumirea de sabbaturi.Patru dintre acestea sunt sabbaturi mari și coincid cu vechile date când celții sărbătoreau festivalurile focului. În 1958 coven-ul din Bricket Wood a adoptat sabbaturile mici, cele ce cad de solstiții și echinocții. Numele date acestor sărbători sunt deseori inspirate din păgânismul germanic sau celtic, dar trebuie observat că ele nu sunt reconstituiri ale acestora, ci înclină mai degrabă spre o formă de universalism. Practicile rituale ocazionate de sabbaturi pot prezenta trăsături specifice culturilor din care și-au primit numele, dar și influențe venite din culturi complet diferite.
 
Lista celor opt sabbaturi începe cu Samhain, considerat a fi Anul Nou celtic
 
Samhain – Marele sabbat al morților (1 noiembrie)
Yule – Micul sabbat al solstițiului de iarnă
Imbolc – Mare sabbat (2 februarie)
Ostara – Micul sabbat al echinocțiului de primăvară
Beltane (în română, Armindeni) – Mare sabbat (1 mai)
Litha (în română, Sânzienele sau Drăgaica) – Micul sabbat al solstițiului de vară
Lughnasadh sau Lammas – Marele sabbat al recoltei (1 august)
Mabon – Micul sabbat al echinocțiului de toamnă
 
Rituri de trecere
 
În wicca se găsesc numeroase rituri de trecere. Poate cel mai important este ritul de inițiere, prin care o persoană se alătură religiei wiccane. În tradițiile bazate pe învățăturile lui Gerald Gardner exista un proces complex de inițiere bazat pe grade. Conform lui Gardner, trebuie să treacă un an și o zi între momentul când persoana interesată începe să studieze Meșteșugul și momentul inițierii, însă Gardner a încălcat această regulă frecvent cu persoanele pe care le-a inițiat.
Un alt rit practicat de wiccani este cel de împreunare a mâinilor (în engleză în original handfasting), după cum sunt cunoscute căsătoriile în această religie. Unii wiccani se căsătoresc de probă timp de un an și o zi cu ocazia sabbatului Lughnasadh, după un vechi obicei irlandez. Un jurământ adeseori folosit este cel conform căruia căsătoria va dura „atât cât va dăinui dragostea”, spre deosebire de varianta creștină „până când moartea ne va despărți”.
Copiii născuți în familii wiccane pot fi supuși unui ritual asemănător botezului (în engleză în original wiccaning). Scopul acestui ritual este de a pune copilul sub protecția Zeului și a Zeiței. Copilul nu este însă obligat să se alăture religiei dacă nu dorește acest lucru atunci când crește mare, având în vedere importanța liberului arbitru în wicca.
 
Cartea Umbrelor
 
În wicca nu există un set de scrieri sfinte asemănător Bibliei creștine sau Coranului islamic, cu toate că există anumite texte considerate importante de mai multe tradiții. Gerald Gardner a folosit o carte ce cuprindea mai multe texte, denumită Cartea Umbrelor, pe care o modifica sau o completa deseori. Această carte a preluat texte din diverse surse, cum ar fi Aradia – Evanghelia vrăjitoarelor, de Charles Godfrey Leland (1899) sau lucrările ocultistului Aleister Crowley (sec. XIX-XX). Cartea cuprinde și poezii scrise de Gardner și de Marea Preoteasă Doreen Valiente, dintre care cea mai cunoscută este Charge of the Goddess.
Cartea cuprindea instrucțiuni cu privire la desfășurarea ritualurilor și vrăjilor. Intenția lui Gardner a fost ca fiecare copie a Cărții Umbrelor să fie diferită, deoarece fiecare practicant ar fi copiat cartea de la cel ce l-a inițiat, dar modificând ceea ce personal considera că nu îi este de ajutor. Totuși, în zilele noastre, mulți wiccani(de obicei au ochii verzi) din tradiția gardneriană, mai ales din Statele Unite, au păstrat o copie identică celei copiate de Marea Preoteasă Monique Wilson de la Gardner însuși. Cartea Umbrelor trebuia să fie un secret al celor inițiați în tradiția gardneriană, însă unii autori au publicat părți din aceasta. Printre ei se numără Charles Cardell, Lady Sheba, Janet Farrar and Stewart Farrar.
În ziua de azi, mulți wiccani care nu aparțin respectivei tradiții au adoptat conceptul de Carte a Umbrelor. Unii practicanți solitari își fac propria Carte a Umbrelor, care poate sau nu să conțină fragmente din Cartea Umbrelor gardneriană. Pe de altă parte, există și tradiții în care practicile rituale nu sunt păstrate în scris și în care o Carte a Umbrelor nu își are rostul.
 
Simboluri
 
Simbolul Zeiței Întreite este compus din Luna în creștere, Luna plină și Luna în descreștere
Wiccanii folosesc diferite simboluri, la fel cum creștinii folosesc crucea și evreii steaua lui David. Cel mai important dintre acestea este pentagrama, ale cărei cinci colțuri simbolizează cele cinci elemente, precum și ideea că ființa umană, cu cele cinci extremități, este o reprezentare la nivel microcosmic a universului. Alte simboluri întâlnite în wicca sunt triquetra și cele trei Luni reprezentând Zeița Întreită.
 
 
 

 

Cultus Deorum Romanorum

 

„Sunt foarte sigur că Romulus, instituind auspiciile și ritualul Numa, a pus bazele statului nostru, care nu ar fi putut fi niciodată atât de mare, dacă Zeii nemuritori nu ar fi fost placați în cea mai mare măsură” – Cicero – Despre Natura Zeilor
 
 
Cultus Deorum Romanorum este religia pre-Crestina a Romei. A fost practicata de catre cei mai vechi locuitori ai Romei. Influentati de etrusci iar mai tarziu de catre greci, romanii au dezvoltat o religie de stat complexa care a pus accentul pe datoria fata de zei si pe exercitarea constiincioasa si exacta a practicilor.
 

La inceputul istoriei romanilor, animismul era principala credinta religioasa, in existenta unor forte misterioase malefice sau benefice, aflate in orice fiinta sau obiect din natura. Se credea ca fiecare om isi are spiritul sau protector si inca de la nastere era ghidat de o vointa divina individuala. De asemenea, fiecare activitate practica, mai ales din cele legate de cultivarea pamantului cum ar fi aratul, semanatul, secerisul etc. stateau sub semnul unei divinitati protectoare. Acestea erau „geniile” sau numina, carora le erau adresate actele de cult. Din acestea au derivat, mai tarziu, zeitatile propriu-zise, sub influenta unor credinte religioase etrusce dar si a panteonului grecesc. Jupiter era zeul luminii, al fulgerelor, ploii, mai tarziu al victoriei. Junona, sotia lui Jupiter, era protectoarea casatoriilor si a nasterilor. Pentru un popor eminamente razboinic, principalul zeu era Marte, zeitatea care guverna razboaiele. Ianus era zeul protector al casei, care privea spre trecut si viitor si era reprezentat cu doua fete. A devenit si zeitatea inceputului de an, de unde provine numele lunii ianuarie. Vesta era zeita focului sacru, protectoare a Romei. Preotesele ei, vestalele, care intretineau focul sacru in templul Vestei, erau in numar de sase, alese de marele pontif dintre fete sub 10 ani apartinand unor familii nobile. In timpul serviciului lor de 30 de ani trebuiau sa ramana caste si se bucurau de un prestigiu deosebit. Ofensele aduse unei vestale erau pedepsite cu moartea iar daca un condamnat la moarte intalnea in drumul spre locul de executie o vestala putea fi gratiat. Minerva era zeita mestesugurilor dar si a intelepciunii, fiind asimilată cu Atena din panteonul grecesc, iar Venus a gradinilor si a frumusetii, prin asimilarea atributelor Afroditei grecesti. Spre deosebire insa de greci, romanii nu au reprezentat zeitatile lor sub chipul omenesc. Cu un spirit mai pragmatic, acestia nu erau preocupati de problemele filosofice cu privire la evolutia existentei omenesti, moartea, destinul. In principiu, practicile lor de cult aveau scopul de a castiga bunavointa divinitatilor si erau o daotorie civica a fiecarui cetatean de a trai in pace cu divinitatile.

Cultul vestalelor si intretinerea focului sacru
 

Centrul vietii religioase il reprezenta casa fiecarui roman, unde capul familiei oficia cultul domestic, aducand pe altarul de langa vatra ofrande zeilor casei, Vesta, Ianus, cei doi penati si lari, cei din urma preluati de la etrusci. Actele de cult publice erau reglementate riguros si supravegheate de pontifi, care nu erau propriu-zis sacerdoti, ci aveau functii de administrare a cultului. Pe langa indatoririle religioase, cei care faceau parte din colegiul pontifilor aveau si atributii juridice si de istoriografi. Ei stabileau calendarul, tineau evidenta sarbatorilor, consacrau edificiile publice, vegheau ca legile publice sa nu vina in contradictie cu cele religioase, hotarau admiterea unor divinitati straine in panteonul roman. Pontifii au fost si principalii istoriografi ai Romei si primii legislatori, punand bazele dreptului roman. Colegiul acestora era prezidat de supremul pontif (Pontifex Maximus), in perioada regala insusi regele iar in cea imperiala imparatul. Pontifex Maximus era ales pe viata, isi avea locuinta in For si sub autoritatea sa se gasea colegiul sacerdotal al celor 15 flamini, numiti pentru un an, care executau sacrificiile si conduceau cultul divinitatilor principale. Alte colegii sacerdotale erau cel al vestalelor, al apulonilor, care organizau festivitatile religioase, banchetele si jocurile publice, spectacolele de teatru si circ, cel al augurilor, care interpretau intentiile si vointa zeilor, prin observarea zborului si al cantecului pasarilor. Pe langa aceste colegii, existau o serie de confrerii cu atributii specifice, de asemenea religioase.

Religia romana nu a avut o doctrina propriu-zisa, bine structurata, stabila si a fost caracterizata de disponibilitatea de a prelua credinte si practici religioase de la popoarele cu care au venit in contact, atat europene cat si orientale. Octavianus Augustus a reformat religia romana, a dispus ca teritoriul orasului Roma sa fie impartit in 14 cartiere, fiecare cu un altar, in care se practica cultul larilor si al geniului, devenit spirit tutelar al imparatului. Sub influenta Orientului, au apăaut noi personificari ale divinitatilor: Roma insasi devine o divinitate, careia i se dedica statui, imparatii Caesar, Antonius, Augustus sunt declarati fii ai zeilor inca din timpul vietii, li se ridica altare, numeroase statui in For si se ajunge astfel la un adevarat cult imperial. Alte influente orientale au fost materializate in preluarea cultului egiptean al zeitei Isis, raspandit in întreg imperiul, al zeitatilor Cybele, Baal, Mithra si altele. La inceputul primului mileniu d. Hr., patrund, tot prin filiera orientala, cultele crestine, o noua religie ai carei adepti au fost intr-o prima perioada aspru persecutati, prigoniti si omorati, pentru ca in cele din urma chiar imparatii romani sa se crestineze.

 
 
 

 

Elenismul sau Religia Grecilor

 

Religia grecilor antici era o religie fara dogme, fara un credo rigid si fara texte sacre. Acest fapt facea ca preotilor sa nu li se ceara o pregatire teologica speciala, asa cum se intampla in alte zone ale lumii antice. Practic, orice cetatean care se dovedea loial statului putea deveni preot, fie intamplator, prin tragere la sorti, fie prin alegere.
Preotii greci nu reprezentau o patura sociala privilegiata ca in Egipt, India sau Babilon, iar durata functiei de preot era de obicei de un an. Insa existau si cazuri in care preotul era numit pentru mai multi ani sau chiar pe viata.
In timp ce in Egipt si in Orientul Apropiat clerul domina statul, in Grecia fenomenul era invers: statul domina si controla clasa sacerdotala, oferindu-le preotilor doar functii minore in temple. De asemenea, in clasa sacerdotala nu exista ierarhie si nu existau nici seminare pentru pregatirea preotilor. In Grecia, biserica si statul erau una. Fiecare putea crede ce dorea, cu conditia sa participe la ceremoniile cultului oficial.
Zeii Greciei antice, la inceputurile istoriei, erau atotputernici. Deasupra lor era doarDestinul – legea suprema a Universului, care ii asigura stabilitatea si ordinea. Cu timpul insa, zeii au fost antropomorfizati, fiind inzestrati cu calitati si defecte, cu virtuti si vicii umane. Astfel, zeii greci au fost umanizati , fapt care a fost criticat de unii poeti si filozofi. Xenofon, de exemplu, a criticat conceptia potrivit careia zeii ar avea aspect uman, atribuindu-li-se aceleasi greseli, patimi si pacate ca cele ale oamenilor.
Aceasta atitudine critica s-a accentuat in veacurile urmatoare, intre critici numarandu-se Pericle, Fidias, Platon, Anaxagora si Protagoras. Ultimilor doi amintiti, filozofi atenieni, li s-au intentat chiar procese de impietate, iar Socrate a fost silit sa se sinucida, fiind acuzat ca nu crede in zeii recunoscuti de stat.
Nu putea fi vorba de libertate religioasa in Grecia antica. Prin legile sale, statul considera impietatea o crima pe care o sanctiona prin pedepse foarte aspre. Cultele straine, desi isi manifestau prezenta in orasele-state grecesti, erau suspectate si urmarite.
Ca forme de cult, cele mai importante erau rugaciunea, purificarea, sacrificiile si respectarea sarbatorilor. Se aduceau ofrande zeilor, mai ales sacrificii de animale, fiecare zeu avand preferintele sale: Atena prefera vaca, Poseidon – taurul, Afrodita – capra, Asclepios – cocosul.
Sarbatorile erau foarte numeroase, insa binevenite intr-un calendar care nu era prevazut cu o zi de odihna ca in cel crestin. Doar in luna octombrie, de exemplu, erau nu mai putin de opt zile de sarbatoare.
Vechii greci au stabilit resedinta zeilor lor in Olimp, cel mai inalt munte din Grecia continentala. In felul acesta, zeii erau deasupra si, in acelasi timp, aproape de ei.. Zeii olimpieni nu erau egali, ci exista o ierarhie bine stabilita. Asemenea oamenilor, si zeii traiau in familii asupra carora Zeus isi exercita autoritatea suprema.
Principala diferenta dintre zei si oameni consta in faptul ca prin venele zeilor nu curgea sange, ci un lichid mai fluid, numit “icor”, care facea ca trupul lor sa fie de neatins si nemuritor. Hrana zeilor consta in diferite arome si parfumuri, nectar si ambrozie ( substanta necunoscuta ), precum si din fumul care se ridica de la jertfele de animale aduse de oameni.
Zeul suprem, tatal celorlalti zei, era Zeus. Acesta, unindu-se cu multe femei, a dat nastere unei multimi de zei, eroi sau simpli muritori. Sotia si sora lui Zeus era Hera. In Panteonul grecesc existau si zeitele-femei virgine Artemis si Palas Atena. Prima era zeita vanatorii si protectoarea animalelor, iar a doua era zeita polisului grecesc. O alta zeitate feminina importanta a grecilor era Afrodita, zeita dragostei si adulterului.
Zei olimpieni mai erau si Apollo-zeul armoniei si puritatii, Hermes-fiu al lui Zeus si mediatorul intre zei si intre zei si oameni, Ares-zeul razboiului, Hefaistos-fiul Herei si zeu al prelucrarii metalelor si al focului, Dionysos-unul din cei mai vechi zei greci si singurul din panteonul grec care nu avea niciun fel de relatii cu alti zei, Poseidon-fratele lui Zeus si zeu al marii, Demeter-zeita recoltelor.
Insa, pe langa zeii olimpieni, grecii mai aveau o sumedenie de alti zei inferiori. Practic, fiecare familie, fiecare trib si fiecare cetate isi aveau zeul sau. Toate obiectele, toate fortele din cer si de pe pamant, evenimentele fericite, toate mestesugurile si artele, toate viciile si calitatile erau personificate intr-un zeu, de obicei cu forma umana. La toata aceasta pleiada de zeitati se mai adaugau demonii, zanele, sirenele, nimfele si alte fiinte supranaturale, la fel de numeroase ca si muritorii.
Grecii aveau atat de multi zei incat, spunea Hesiod, “niciun muritor n-ar fi in stare sa-i numere pe toti.” O clasificare arbitrara ii imparte pe zeii vechilor greci in sapte categorii: 1) Zeii din cer 2) Zeii de pe pamant 3) Zeii fertilitatii 4) Zeii animale 5) Zeii subterani 6) Stramosii si eroii 7) Zeii olimpieni.
Templele nu erau pentru credinciosi, ci pentru zei, fiind locuinta acestora. Grecii confundau adesea zeitatea cu statuia acesteia, care era spalata, imbracata, ingrijita cu dragoste si, uneori, chiar certata ca este neglijenta. Zeilor li se ofereau fructe, vita-de-vie, copaci, animale si chiar sacrificii umane cu ocazia unor razboaie sau calamitati. Cu timpul s-a renuntat la sacrificiile umane, fiind ucisi doar criminalii, si acestia doar dupa ce au fost imbatati bine. Locul oamenilor in jerfe a fost luat de animale, cele mai des sacrificate fiind taurul, oaia si porcul.
Grecii erau renumiti pentru oracolele lor, mai ales pentru cel al lui Zeus de la Dodona si cel al lui Apollo de la Delfi. Nu doar grecii, ci si romanii si barbarii veneau sa-i consulte pe zei si sa li se prezica viitorul.
La oracolul lui Apollo din Delfi slujeau mai multe preotese. Dupa ce  inhalau un gaz care emana printr-un orificiu ce se deschidea in sol, sub templu, si dupa ce mestecau frunzele unui dafin narcotic, preotesele cadeau in transa si aveau convulsii. In aceasta stare, preoteasa de serviciu, numita Pythia, rostea cuvinte fara legatura pe care preotii le traduceau pentru popor. Raspunsurile la intrebari erau date in asa maniera incat sa se poata intelege in mai multe feluri, astfel incat infailibilitatea oracolului sa fie pastrata nestirbita.
Religia vechilor greci nu a exercitat o influenta prea mare asupra moralei, fiind mai apropiata mai mult de magie decat de etica. Perfectionarea ritualurilor avea mai mare importanta decat morala pentru greci. De fapt, nici zeii grecilor nu erau un model de cinste si virtute. Pentru ca sufletul sa fie salvat nu conta atat de mult comportamentul in timpul vietii, cat respecatarea ritualurilor.
Punctul culminant al vietii religioase a vechilor greci il reprezenta adorarea zeului sau zeitei orasului in timpul ceremoniilor publice. Acestea reprezentau un moment apoteotic pentru intreaga comunitate. Cu toate acestea, religia Greciei antice a fost distrusa de filozofie. Pitagora s-a indoit de existenta zeilor, Socrate i-a ignorat, Democrit i-a negat, iar Euripide i-a ridiculizat.
 
 
Bibliografie:
* Religiile lumii, Editura Aquila, Bucuresti 2008
* Will si Ariel Durant, Civilizatii istorisite, Editura Prietenii Cartii, vol. 1, Bucuresti 2002
 
 

TOTUL DESPRE KEMETISM SAU RELIGIA EGIPTEANĂ

 

Cultul Neopăgân Kemetic

 

Kemetism (din limba egipteană kmt sau Kemet, cu sensul de „pământul negru”) sau Neterism (din limba coptă ntr, noute, cu sensul de zeitate) este o mișcare neopăgână contemporană care încearcă să reînvie religia Egiptului antic.
Această nouă religie încearcă să revigoreze într-o formă simplificată ritualurile și filosofia Egiptului Antic, abținându-se de la a introduce orice fel de inovații.
 
Kemetismul, religia egiptenilor antici, este o cale spirituală apolitică.
 
Ca multe tradiții păgâne, religia Egiptului antic acordă o importanță deosebită pentru protecția, glorificarea si iubirea naturii. Natura și omul sunt creații inseparabile ale Demiurgului. (Zeului suprem) Fiecare animal, fiecare plantă, orice mineral este o operă a creatorului și conține, prin urmare, o parte din puterea divină, asta fiind un concept care uneste fiecare lucru. Fără natură, cea creată de demiurg și armonizată după legile lui Maât, (Adevarul, Dreptatea si Oridinea) omul nu și-ar putea satisface nevoile, să trăiască sau pur și simplu să existe. Iată de ce, păgânii care sunt adepții acestei religii glorifică darurile pe care le oferă mediul lor, cum ar fi de exemplu Nilul și inundațiile sale fertile, soarele care face să crească recoltele, Luna etc.
Aceasta religie impune in primul rand un concept de Adevar si Dreptate, (Maat) un concept mai mult spiritual decat o lege.
Se spune ca fiecare Zeu, planta, mineral sau om trebue sa-si indeplineasca scopul prin Maat, pastrand echilibrul cosmic, in caz contrar, haosul ar putea inghiti lumea.
 
Religia (Kemetic Orthodoxy) fondata de Tamara Siuda (nascuta in 19 iulie 1969), nu tine cont de: Sex, varsta, nationalitate sau orientare sexuala.
 
RELIGIA EGIPTEANĂ
 
Herodot numeste Egiptul „un dar al Nilului”. Pe egipteni îi numeste „cei mai întelepti dintre oameni si cei mai învatati”.
 
SCRIERILE SACRE ALE EGIPTENILOR
 
Dintre izvoare sau scieri sacre din religia egipteana se disting trei mari opere:
 
a) Textele piramidelor sunt din perioada Regatului vechi. Contin descântece, rugaciuni, imnuri si formule rituale. Descântecele sunt destinate ritualurilor îndeplinite de faraon sau pentru faraon. Ele nu au titluri. Diferenta dintre ele se face în functie de persoana la care sunt scrise. Au drept scop sa-i garanteze faraonului nemurirea. Erau recitate la funeraliile faraonilor si sustineau credinta în zeul Râ (Ra). Identificarea cu zeul Râ urmeaza dupa itinerariul spiritual al faraonului cu barca lui Râ spre tara de Apus. Exista o importanta diferenta între aceasta identificare cu Râ si cea cu Osiris din Textele sarcofagelor, când faraonul devine stapân al lumii de dincolo.
b) Textele sarcofagelor sunt din perioada Regatului mijlociu. Scrise pe cosciuge, aceste texte sunt alcatuite din formule, rugaciuni si sfaturi pentru viata viitoare. Ele se adreseaza egipteanului de rând, nu doar faraonului si sunt scrise la persoana I. Cultul funerar se extinde si la clasele sociale, iar zeul Osiris capata preponderenta. Osiris fagaduieste nemurirea fiecaruia prin identificarea cu el: „Traiesc, mor, sunt Osiris”.
c) Cartea mortilor este din perioada Regatului nou. Are în componenta sa formule magice, fiind un veritabil ghid al lumii de dincolo. Se asigura fericirea în viata viitoare. Cartea este scrisa pe papirus si se introduce în sarcofag împreuna cu decedatul. Thot e considerat autorul acestei carti. Are 192 de texte sau capitole. În afara acestor trei opere, exista si lucrari teologice, mitologice, imnuri catre zei (Imn catre Aton, Imn catre Osiris si Imn catre Nil), povestiri (Povestea taranului bun de gura), literatura sapientiala (Învatatura faraonului Amen-em-hat), literatura magica si poezii.
 
COSMOGONIA IN RELIGIA EGIPTEANA
 
Cosmogonia are o importanta majora în religia vechilor egipteni. Exista credinta ca totul provine din haosul primordial Nun. Nu este vorba de creatie din nimic, ci de organizarea haosului preexistent. De asemenea, numeroase mituri povestesc creatia lumii dintr-un animal, o pasare sau dintr-o floare (de exemplu: pruncul soare a iesit din floarea de lotus la începuturi).
Crearea lumii este adesea identificata cu crearea soarelui, egiptenii fiind un popor solar. O alta credinta este ca namolul Nilului, încalzit de soare, a nascut oamenii si fiintele. Creatia oamenilor din lacrimile soarelui este o alta.
La Heliopolis se spunea caThot a creat prin puterea cuvântului. Ptah era vazut la Memphis ca zeul creator. A creat prin cuvânt sau prin logos. La Theba, Amon-Râ era zeul creator. O alta conceptie îl are pe Atum drept creator solitar al universului prin autofecundare. Potrivit unei alte cosmogonii, Atum era creatorul tuturor divinitatilor. Din el s-a nascut primul cuplu de zei: Shu (aerul) si Tefnut (vidul), din care au aparut Geb (pamântul) si Nut (cerul). Cosmogoniile egiptene sunt împartite si în urmatoarele trei clase: heliopolitana, hermopolitana si memphita. La Helipolis exista un loc numit „colina de nisip”. Acesta reprezenta „colina primordiala”. Hermopolis era cunoscut pentru lacul din care se spune ca a iesit lotusul primordial. Din lotus a iesit copilul sfânt, samânta primilor zei. Cosmogonia memphita vorbeste despre Ptah, care a facut sa existe zeii. Apoi zeii, prin corpurile lor vizibile, au intrat în fiecare planta, piatra, în orice lucru iesit din pamânt.
 
DOCTRINELE RELIGIOASE IN EGIPTUL ANTIC
 
Din unghiul doctrinelor religioase, se poate afirma ca religia în Egiptul antic are un rol covârsitor. Herodot scrie ca egiptenii erau „cei mai religiosi dintre toti oamenii”.
Este o religie a naturii si o religie cosmica. Este un complex, un amestec impresionant de credinte si practici disparate uneori, alteori în armonie. Nu se pune accentul pe doctrina, pe dogme. În centru se gaseste adorarea soarelui. Accentul se pune pe armonia, ordinea si comuniunea cosmica. Credinta în ordinea cosmica are o insemnatate covârsitoare.
 
Pentru întelegerea religiei vechiului Egipt, Max Guilmot propune trei niveluri:
 
a) filologic, al textelor;
b) psihologic
c) sintetic.
 
Totodata, subliniaza ca este necesara iesirea din lumea obiectelor si din cadrul temporal. Cultura scrisa capata un rol primordial, limba egipteana fiind cea mai veche cunoscuta de pe pamânt. Reprezentarea despre univers este statica. Universul este vazut ca noncreat, iar ordinea sacra ca neschimbata si ferma. Dintre caracteristici se remarca în primul rând optimismul si bucuria de a trai. Animalele erau sacre, zeii având fie total, fie partial o reprezentare animaliera (de pilda: pasarea Ibis pentru zeul Thot sau taurul Apis ca imagine vie pentru zeul Ptah).
Adorarea animalelor aminteste de religiile arhaice ale Africii, dar se regaseste si în hinduism. La vechii egipteni nu se produce separarea între zei si oameni. Zeii au domnit pe pamânt înaintea faraonilor. Ei erau muritori (mormântul lor aflându-se în Egipt) si nemuritori în acelasi timp, ca si oamenii. Omul este nemuritor si participa la viata vesnica, se bucura de ea. Moartea este vazuta ca o simpla aparenta, iluzie. Vechii egipteni au propus viziunea mortii ca trecere, ca transmutatie spirituala. Dupa cum arata Mircea Eliade, egiptenii „au articulat într-un singur sistem ceea ce parea prin excelenta etern si invulnerabil – cursa soarelui – ceea ce parea doar un episod tragic si, la urma urmei, întâmplator – uciderea lui Osiris – si ceea ce parea prin definitie efemer si fara sens: existenta umana”. Religia, de asemenea, nu difera de viata de zi cu zi. Viata zilnica e viata religioasa. Dumnezeu este ntr, cuvânt care înseamna „pur”, „curat”, dar si „putere”. Religia în vechiul Egipt se caracterizeaza îndeosebi prin panteism si politeism, desi sunt reprezentate si teismul si monoteismul.
 
PANTEONUL ZEILOR EGIPTENI SI MITOLOGIA EGIPTEANA
 
Pantheonul zeilor este bogat.
 
Geb (Keb) reprezenta pamântul si Nut – cerul.
Zeul Shu, aerul, s-a strecurat între ei si a produs despartirea cerului de pamânt. Dar acest cuplu l-a nascut pe Râ (Ra), soarele, cel ce a devenit zeu suprem la egipteni. Râ era adorat la Heliopolis ca Atum-Râ, iar la Theba ca Amon-Râ.
De la asocierea cu Amon, se va ajunge la sublima identificare cu Osiris, zeul mortii. Calatoria de la rasarit la apus a soarelui era vazuta ca lupta victorioasa împotriva întunericului. El simboliza atât viata, cât si ordinea universala. Numele sau însemna „totul”, dar si „nimic” în acelasi timp. Era protectorul regalitatii. Totodata, era socotit stapânul cunoasterii si cel ce aducea revelatia. Egiptenii aveau multe legende despre luptele dintre soare si vrajmasii sai, una fiind cea cu balaurul Apop.
Horus, „cel îndepartat”, copilul lui Râ, era foarte popular. Avea un cap de uliu. A luptat împotriva întunericului. Era cunoscut sub denumirea de „zeul soim”. Se identifica sublim cu faraonul. Daca Horus era soarele rasarind, Râ era soarele la amiaza, iar Tum – soarele apunând.
Ptah era un zeu al pamântului, reprezentat adesea împreuna cu faimosul taur Apis. El era zeu suprem la Memphis. A creat lumea prin gândul si cuvântul sau. Osiris (User), fiul mai mare al lui Geb, zeul pamântului si al lui Nut, zeita cerului,
Osiris era zeul mortilor. Era venerat la Abydos. El personifica fortele naturii si daruia oamenilor nemurirea. Nu era doar zeul mortilor, ci si al renasterilor. El îsi asuma aspectul nocturn al soarelui, precum si functia regenerarii în univers.
Isis (Eset) reprezenta pamântul roditor si fertil. Avea atribute magice.
În aceeasi ordine de idei, Seth era opusul, fiind demonul desertului nisipos si sterp. Zeu rau, razboinic, el l-a ucis pe fratele sau Osiris. Supusii care depindeau de acest zeu erau, ca si el, de culoare rosietica: nisipul desertului, fierul, focul, sângele si ceapa etc. Crocodilul si hipopotamul erau animalele sale reprezentative. Totodata, el era întruparea ideii de rau.
Sobek, zeul apelor, era înfatisat cu cap de crocodil.
Thot, „mesagerul”, avea functia de scrib si consilier al zeilor. Era zeu suprem la Hermopolis. Adesea era reprezentat cu pasarea ibis în loc de cap.
Maât era zeita dreptatii si a adevarului.
Zeita Hathor, adorata la Memphis, ca si zeita Neith, „cea teribila”, era a dragostei si a maternitatii, aparând în reprezentari cu cap de vaca.
Atum era zeul creator, demiurgul tuturor divinitatilor si al lumii.
Amon, care însemna „cel ascuns”, era zeul venerat la Theba. Templul de la Karnak îi este dedicat. Foarte importanta este identificarea lui cu Râ si formarea perechii Amon-Râ.
Nilul, râul sacru al egiptenilor, era venerat sub numele de Hapi.
 
FARAONII SI DESCENDENTA DIVINA
 
Faraonii erau trimisii zeilor pe pamânt. Monarhia avea descendenta divina la vechii egipteni.
Regele era vazut ca parte fundamentala a pantheonului egiptean. Al cincilea nume al faraonului era „fiul lui Râ”. Faraonul se identifica sublim cu zeul soare. El aparea ca încarnare a zeitei Maât, rezultând ca era un model exemplar pentru toti. Avea porunca în gura, întelepciunea în inima, iar cuvântul sau era strigatul zeitei dreptatii.
Zeii reprezentau, de fapt, imaginea idealizata a faraonului. Acesta se trezea în zorii zilei, iar una dintre îndatoririle sale de baza era adorarea zeilor. Faraonul asigura stabilitatea cosmosului, dar si continuitatea vietii. Chiar si dupa moarte, el îsi pastra aureola divina. Mircea Eliade scrie despre ascensiunea faraonului la cer. Constantin Daniel, dupa ce elogiaza contributia lui Aram M. Frenkian la egiptologie, sustine ca: „divinizarea faraonului era doar un artificiu pentru sporirea despotismului faraonului care, în felul acesta, exploata mai intens paturile taranesti si mestesugaresti egiptene”.
Este o deturnare a sensului prin prisma unei conceptii mai putin adecvate fata de antichitate. De asemenea, chestiunea sclaviei si a exploatarii poporului egiptean de catre faraon pentru înaltarea piramidelor se impune a fi reconsiderata si înteleasa din interior, asadar în functie de viziunea despre faraon ca trimis al zeului pe pamânt, ca zeu viu. În atare conditii, aceastachestiune este o observatie venita din afara, straina si falsa în contextul civilizatiei Egiptului antic.
 
CULTUL SI PREOTII IN EGIPTUL ANTIC
 
Cultul la vechii egipteni avea în centru respectul fata de preosi si fata de zei. Zeii sunt ocrotitori si milostivi. Oamenii îi iubesc. Un mare cler se gasea deasupra preotilor, care erau împartiti pe functii.
La Hermopolis cel mai mare preot era numit „cel mai mare dintre cei cinci ai casei lui Thot”, pe când la Heliopolis – „cel mai mare dintre vazatori”. Preotimea nu avea un rol fundamental în Egiptul antic, cu exceptia perioadei thebane.
Existau si preotese. Initial numiti de faraoni, cu timpul preotii au avut functiile ereditare în Egiptul antic.
 
Preotii erau de mai multe feluri in ocupatiile lor:
 
web – Administratia templului se facea de catre un consiliu de preoti numiti web, adica „cei curati”, acestia fiind preotii faraonului.
hm ntr – În afara lor, Egiptul antic a mai cunoscut preotii hm ntr (profetii),
it ntr (parintii divini)
wr maa (prevazatorii).
 
Ca si în India, preotii erau vegetarieni. Exista si obiceiul ca preotii sa fie circumcisi. Cultul era de doua feluri: zilnic si festiv. Ofrandele constau în fructe, prajituri, pâine si carne etc. Se aduceau si sacrificii umane, dar ale prizonierilor. De pilda, Amenofis al II-lea, dupa o victorie, a sacrificat lui Amon sapte sefi sirieni. La construirea unei piramide, dupa prima piatra se aducea un sacrificiu uman. Zeita Isis avea puteri magice. Magia si mantica aveau si ele un rol important la egipteni, ca la majoritatea popoarelor antice.
Egiptenii, ca si romanii mai târziu, considerau unele zile ale anului faste si altele nefaste. Existau si calendare speciale în acest sens.
 
 
RITUL FUNERAR SI CARTEA MORTILOR
 
Ritul funerar apartine la vechii egipteni domeniului credintei, iar aceasta îi ridica pe muritori la zei, asa cum sustine Fernand Schwarz. Egiptenii aveau cultul mortilor. Gândul mortii era prezent în viata egipteanului, aceasta având si menirea de a-l pregati pentru moarte în vederea nemuririi. Mortii erau îngropati cu provizii. Se constata caracterul practic al credintei în nemurire, concretetea vietii de dincolo, care este un fel de viata fizica. Nu exista separatie între suflet si trup. Drumul este greu pâna în lumea de dincolo. Se disting mai multe credinte:
 
1) sufletele mortilor merg într-un loc trist, în apus (la Memphis);
2) sufletele calatoresc fericite spre apus împreuna cu Râ (la Heliopolis)
3) sufletele mortilor se duc printr-o crapatura a muntelui (la Abydos).
Mortul ajunge în împaratia lui Osiris. Existenta dupa moarte este o continuare a vietii actuale. Menirea egipteanului în lumea de dincolo este sa-l serveasca pe Osiris, cum l-a servit pe faraon. Paradoxal, el devine una cu Osiris.
 
JUDECATA LUI OSIRIS
 
Populara este credinta în judecata lui Osiris. Pe talerul balantei se aseaza inima si pe celalalt o pana, simbolul zeitei Maât, a dreptatii. Oms asteapta rezultatul cântaririi, sa vada daca devoreaza inima mortului.
Monstrul Oms este jumatate crocodil si jumatate hipopotam. Thot scrie rezultatul judecatii.
 
MUMIFICAREA LA EGIPTENI SI VIATA DUPA MOARTE
 
Arta îmbalsamarii la egipteni cu smirna, scortisoara si tamâie, cu specificul ei, reprezenta un model pentru alte popoare. Pregatirea mumiei avea la baza extragerea creierului si a viscerelor, ce ulterior erau parfumate si pastrate în urne. Pe locul inimii se punea simbolul unui scarabeu (Kepher, cuvânt ce înseamna „devenire”). El era din argila. Scarabeul reprezenta imaginea zeului solar suprem, fiind si simbolul autogenerarii, asa cum indica Maria Carmel Betrò.
Mumificarea este descrisa de Herodot. Timp de 70 de zile cadavrul era pastrat în natron, o solutie de carbonat de sodiu, dupa care era înfasurat în pânza de in îmbibata cu clei aromat. Mumia se închidea dupa aceea într-un sicriu de lemn cu gravuri în interior si exterior. Egiptenii au început sa conserve trupul din epoca predinastica, credinta în viata de dupa moarte conducând la procesul de mumificare. Se spunea despre conservarea trupului ca ar fi fost o revelatie divina, zeul Anubis învatându-i practicile. Anubis (Anpu) era sacalul gardian al cimitirului si calauza spre lumea de dincolo. El conducea sufletele la judecata lui Osiris.
Popularitatea si functia determina ca simbolul scarabeului sa devina o amuleta puternica si preferata. Inima (Ab) este asociata la vechii egipteni nu sentimentului, ci constiintei. Este, totodata, si sediul memoriei si al imaginatiei.
 
Egiptenii considerau ca lumea era împartita în trei:
 
cerul,
pamantul
Duat, lumea inferioara, locul de unde rasarea si apunea soarele, de unde izvora si se varsa Nilul si, de asemenea, salasul sufletelor celor morti.
 
Hieroglifa pentru Duat este un cerc reprezentat printr-un om ce-si prinde picioarele sau un sarpe ce-si musca coada.
În ceea ce priveste viata de dupa moarte, existau
destinul stelar,
destinul solar
destinul osirian. Cu timpul cele trei variante s-au suprapus si s-au identificat sublim.
 
MARILE PIRAMIDE DE LA GIZA SI SFINXUL
 
Piramidele (Mer), dincolo de opere de arta , reprezentau, de fapt, monumente funerare. Celula permitea lui Ba sa-si ia zborul. Orientarea se facea spre rasarit. Ferestrele mici din piramide aveau rolul de a indica calea pe unde plecau faraonii dupa moarte.
Mastaba, o constructie mare de caramida sau piatra, cu zidurile înclinate, însemnând „bancheta” în araba, era pentru oamenii obisnuiti, iar piramidele pentru faraoni. Marile piramide sunt socotite minuni ale lumii, binecunoscute fiind cele de la El Giseh ale lui Hufu, Hafra si Menkaura, numiti de vechii greci Kheops, Khefren si Mykerinos.
Piramida lui Kheops are 137 metri, cea a lui Khefren este cu 8 metri mai mica, iar cea a lui Mykerinos are 66 metri. Templul la vechii egipteni este numit „locul inimii” (Set Ab) si reprezinta spatiul coincidentei contrariilor, unde timpul este abolit. Templele de la Luxor si Karnak si templul lui Horus de la Edfu sunt, de asemenea, cruciale în cunoasterea religiei vechilor egipteni.
Sfinxul îl reprezenta pe zeul soare, dar si pe faraon. Leul htonic simbolizeaza triumful vietii. Leul este si simbolul zeului Osiris. Valea regilor, situata la vest de Theba contine morminte aflate unele la 100 metri adâncime.
 
NEMURIREA SUFLETULUI
 
Sufletul continua sa existe dupa moarte. Egiptenii credeau în nemurirea sufletului. Acesta era scindat în mai multe parti:
 
a) Ba – în timpul vietii anima trupul si dupa moarte trece într-o alta viata. Are drept simbol cocorul si exprima libertatea. Este sufletul independent de corp.
b) Ka – principiul vital, legat de corp, nu-si ia zborul ca ba (bai), ci coboara în pamânt. Este energia, spiritul pazitor al omului sau sufletul individual, dar si imboldul nemuririi.
c) Ran – numele omului. Are o realitate ce trebuie pastrata si dupa moarte.
d) Akh – inima. Este cântarita pe balanta într-o judecata. Reprezinta vointa. Legat de eternitate, este „spiritul transfigurat”.
 
Fernand Schwarz considera ca partile componente ale lumii concrete sunt:
 
corpul,
numele,
umbra
inima
 
Lumea imaginara se alcatuieste din:
 
Akh sau corpul luminii,
Ka sau forta vitala universala,
Ba sau identitatea paradoxala
Sahu sau corpul gloriei ori prezenta lui Dumnezeu în om (raspunde de comportament social si caracter)
Shut, adica Umbra, este imaginea silentioasa a personalitatii noastre.
 
Conform unei alte viziuni, ar fi vorba de urmatoarele diviziuni ale sufletului la egipteni:
 
Ka (sinele individual) – hieroglifa imbratisarii – protectie
Ba (sinele universal) – hierogrlifa pasare cu cap de om, vointa si constiinta – personalitatea
Akh (spiritul),
Sahu (trupul mumificat),
Sekhem (puterea),
Ab (inima)
Khaib (umbra).
 
Ka este principiul vietii. Emanatie a zeului Râ, el anima toate fiintele. Ka proteja defunctul atât în timpul vietii, cât si dupa moarte. Spre deosebire de Ba, rezervat la început doar faraonului, Ka putea apartine oricui: zeilor, regilor sau oamenilor de rând. Pâna si unele obiecte erau considerate ca având Ka (de exemplu unele temple). Faraonul si zeii aveau mai multi Ka, ajungând în anumite perioade pâna la 40.
Hieroglifa lui Akh este pasarea ibis, în Egipt existând credinta ca aceasta pasare reprezinta aparitii ale mortilor. Cuvântul egiptean este apropiat de cel ce înseamna lumina, derivat de la “a straluci”. În Textele piramidelor se spune ca Akh este natura unor zei ca Râ sau Osiris. Amândoi sunt Akh într-o anumita faza a ciclurilor existentei lor.
Notiunea de Akh este, de asemenea, legata de ideea de renastere.
Khet era trupul perisabil, muritor, nepreschimbat înca în mumie.
Sekhem este un termen ce poate fi tradus prin „putere” sau „capacitate”. Este pus în relatie mai degraba cu zeii decât cu oamenii.
Sahu, la rândul sau, reprezinta mumia, trupul ce nu se transforma, corpul luminos si atemporal. La început a fost tradus prin „stramos” sau „glorie”. Mai târziu va reprezenta „mumia”, iar în cele din urma va fi tradus prin „corp spiritual”. Sahu trebuie sa se uneasca cu Ba si Ka. Astfel, în Cartea egipteana a mortilor se spune:
„Faceti ca Sufletul meu la mine sa  poata veni,/ Oriunde s-ar gasi!…/ O, voi, Paznici ai Cerului, paziti-mi Sufletul;/ Daca zaboveste faceti-l sa-mi caute Trupul!…/ Oh! Apropiati-mi Sufletul de Corpul meu Glorios!”
Khaib (umbra) este imaginea tacuta a personalitati umane: „Pe când voi, demoni, care îl tineti pe Osiris închis,/ Sa fiti aruncati în tenebre si în abis,/ Ca Umbra mea sa nu fie capturata, prin voi!/ Ca Sufletul meu sa nu fie încarcerat prin voi!/ Fie-mi deschisa calea pentru Sufletul si Umbra mea!”.
Ran (numele) era însasi esenta fiintei umane, formula magica a naturii sale secrete, dezvaluita prin cuvântul scris. Moartea definitiva era echivalata cu uitarea si cu stergerea numelui de pe templu (de pilda în cazul faraonului Akhenaton). Toti oamenii, dar si zeii aveau un nume secret, ce nu putea fi distrus. Pronuntarea numelui însemna un act magic, modelarea unei imagini spirituale, deoarece rostirea însemna creatie. În teologia memphita, zeul Ptah a creat lumea gândind-o în inima sa si apoi rostind cuvintele.
Ab sau Ib (inima) este lacasul constiintei, ratiunii, spiritului, martor interior al gândurilor. Inima din punct de vedere fizic este Hati. Pe mumie, în dreptul inimii, era depusa o amuleta în forma de scarabeu. Aceasta simboliza forta devenirii. Totodata, scarabeul îi conferea puterea de a traversa zonele cele mai obscure ale lumii de dincolo si capacitatea de a rezista în fata pericolelor. Defunctul îi cerea inimii sale sa fie alaturi de el, unita cu fiinta sa si sa depuna marturie în favoarea lui la cântarire:
„Inima mea Ib o am de la cereasca mea mama,/ Inima Hati îmi vine din viata pamânteana,/ Sa nu-mi aduca marturii mincinoase si vini/ Si sa ma respinga astfel judecatorii divini!/ Sa fie marturii adevarate/ Despre viata mea de pe pamânt, dupa fapte…”.
 
Religia si cultura egipteana au influentat pe evrei, eleni, fenicieni si romani etc., precum si numeroase popoare învecinate. Farmecul lor ramâne vesnic. M. E. Matie scrie despre influenta cultului zeului Osiris asupra crestinismului si exemplifica prin: ritualul de Paste, judecata de apoi, învatatura despre împaratia subpamânteana si caznele la care sunt supusi dusmanii lui Osiris
 
BIBLIOGRAFIE:
Ovidiu Drimba, Istoria culturii si civilizatiei
Cartea egipteana a mortilor
Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase
Maria Carmel Betrò, Hiéroglyphes. Les mystères de l’écriture
Fernand Schwarz, Initiations aux Livres des morts égyptiens
Constantin Daniel, Civilizatia Egiptului antic
Herodot, Istorii II, 37
Max Guilmot, Le message spirituel de l’Égypte ancienne
 
 
 
 
 
 
 
 

SATANISMUL. GENERALITĂȚI

 
Satanismul, dupa cum am precizat de nenumarate ori reprezinta modul liber de a gandi, nu inselaciunile oferite de religiile bazate pe altruism. Din acest motiv satanistii sunt diferiti, au moduri diferite de a percepe realitatea, magia s.a.m.d. Dar daca stam sa ne gandim totul se reduce la numele Satana, un nume care a primit aproape toate infatisarile; de la bestie la salvator, de la prost la inteligent. Fiecare infatisare primind o noua grupare satanista care are tendinta de a o urma. Ideal ar fi sa se gaseasca o forma a Satanismului care sa fie atat de complexa incat sa cuprinda toti satanistii. Pentru ca acest lucru nu este posibil vom trece mai departe la a face cate o scurta prezentare a tipurilor de satanism!
 
1. Patru tipuri principale
1.1 Satanismul Modern
 
Acest subiect a fost larg dezbatut in eseul Satanismul Modern, inclusiv istoria acestuia. Ceea ce putem adauga? Putem spune ca sunt din ce in ce mai multi oameni care au invatat/au inteles ca Satana nu este nimic mai mult decat un simbol puternic. Desigur aceasta putere este oferita de catre noi, Satanistii. E un principiu relativ simplu. Asta nu inseamna ca Satanistii Moderni neaga puterea Satanei. Aceasta putere pentru noi exista, dar nu sub forma unei deitati/entitati ce se va lupta cu Dumenzeu cand/daca Sfarsitul Lumii va avea loc; noi nu ne complicam nici cu alte filozofii cum e cea sumeriana, din care Crestinii au copiat idei cu succes. Noi suntem de parere ca totul trebuie citit si inteles, nu urmat. Cat pentru cei ce cred in si/sau venereaza entitatea Satana nu putem sa le spunem decat sa ne lase in pace si cand ceva creier in acel cap va creste sa revina!
 
1.2 Satanismul LaVeyan
 
Satanismul LaVeyan a aparut in 1966, odata cu fondarea Bisericii lui Satan. Aceasta forma a Satanismului reprezinta cel mai bine miscarea Moderna. Anton Szandor LaVey a incurajat „gandirea numai pentru tine„, model refuzat de Satanistii Traditionali si in special de F.C.o.S. ( First Church of Satan ). Dar nu trebuie sa uitam ca prin Anton Szandor LaVey a aparut un nou interes pentru Satanism. Satanistii LaVeyeni sunt intalniti mai mult in cadrul C.o.S. ( Church of Satan ) si bisericile formate dupa acest model, dar nu numai. Din pacate, dupa moartea lui Anton Szabdir LaVey pe 29 octombrie 1997 au aparut tot felul de informatii care il puneau pe acesta intr-o postura proasta, gandirea lui a fost mult criticata. Ironic e faptul ca nimeni nu a spus mai nimic cat timp acesta traia. Atacurile de acum vin in special din partea celor care nu accepta ca Satana nu exista ca deitate/entitate. Anton Szandor LaVey a scris 5 carti si s-au scris cateva despre el. Cea mai cunoscuta carte este Biblia Satanista, carte ce reprezinta o colectie de idei atat proprii cat si a altor autori ( care SUNT citati ), indemnand pe satanist la gandirea realista. Toti trebuie sa se inteleaga ca Anton Szandor LaVey a adus realismul in Satanism, nu propria inselaciune oferita de religiile bazate pe altruism!
1.3 Satanismul Traditional
 
Satanistii Traditionali sunt Satanistii care vad in cuvantul Satana o deitate pe care o considera un prieten, un aliat, stapan; depinde de ideile Satanistului respectiv. O greseala se face cand se spune ca acestia venereaza pe Satana asa cum apare in Biblia Crestina. Satanismul Traditional se bazeaza in general pe adepti, initiati. Acestia aspira spre o modificare caracterului pentru a creea un om evoluat, superior celorlalti care in timp (ordinul zecilor de ani) va modela societatea intr-una perfecta. Considera ca acest drum este unul lung ( poate dura o viata ), plin de primejdii si ca nu exista o cale scurta spre adevarata intelepciune. Nu exista nici un ritual care sa te ajute in strabaterea mai rapida a acestui drum. De obicei Satanistii Traditionali adevarati fac parte din grupari Sataniste Traditionale unde se pregatesc pentru a trece diferite etape, ultimul fiind sa se intoarca inapoi in lume si sa invete noi indeletniciri pe care sa le puna in practica. Fiecare ordin/organizatie/biserica are o dogma proprie. In esenta toate contin aceleasi principii dar civilizatiile de la care preiau imbracamintea acestor idei sunt diferite. Un alt ideal al Satanismului Traditional este pregatirea individului pentru a-si contrui propriul templu. Ritualurile care reprezinta o inversare Crestinismului sunt in numar mare, Slujba Neagra (un ritual ce satirizeaza serviciile oferite de Crestini) este pusa la loc de cinste printre randurile lor. Domina misticismul si principiile restrictive (ceva asemanator Crestinismului). Pentru mai multe informatii intrati pe www.google.com sau www.wikipedia.org!.
 
1.4 Satanismul Rebel
 
Satanistii Rebeli sunt cei care dau nume prost Satanismului. Ca sa fii Satanist Rebel trebuie sa fii inferior, sa nu te poti adapta societatii. Satanistii Rebeli sunt cei ce distrug ce noi realizam cu mult efort si munca. Sunt nimicurile societatii care au inteles prost satanismul, orice fel s-ar intitula ei: Moderni, Traditionali, LaVeyeni etc.
 
2. Tipuri universale
 
Aceste tipuri pot fi aplicate tuturor formelor de Satanism pentru ca sunt independente de dogma. Totul se rezuma la stil de viata si contributia acestora.
 
2.1 Satanistii Notoriosi
 
Acestia sunt Satanistii care se fac auziti in orasul natal, uneori chiar depasind granitele acestuia. Alcoolul, sexul, drogurile sunt preferate de acestia pentru a spori distractia. Acestia nu traiesc dupa o filozofie, chiar nu le pasa de aceasta. Totusi cunosc cel mai bine semnificatia cuvintelor „placere” si „indulgent” dand noi intelesuri acestora. Credintelele lor sunt incontestabile, reusesc sa socheze lumea prin stilul lor de viata. Pentru ei, viata reprezinta infernul Satanei!
 
2.2 Avocatii Diavolului
 
Acesti Satanisti se prezinta ca fiind intelectuali sau filozofi, autori de web siteuri, scriitori de carti despre ocultism s.a.m.d. Acestia nu prea sunt atrasi de dogma satanista, ci de posibilitatile oferite de religie. Ei se ocupa mai mult de explicarea satanismului, intr-o oarecare masura predarea acestei religii prin lucrarile scrise. Spre deosebire de celelalte tipuri ei sunt luptatori cu creionul. Acesti satanisti se mandresc cu capacitatile lor de a planui si gandi.
 
2.3 Satanistii Diabolici
 
Acestia sunt satanistii ce nu se preocupa, la fel ca Avocatii Diavolului cu explicarea Satanismului. Ei iau in deradere totul de la 666 la numele Satana. Prin aceste forme de exprimare ei transmit de fapt un mesaj foarte serios. Din pacate nu prea sunt luati in serios de catre oameni in general. Acestia parasesc cel mai repede Satanismul devenind ateisti de obicei.
 
3. Satanistii falsi
 
Nu are rost sa dezvoltam prea mult subiectul deoarece nu merita. Acestia sunt tinerii intre 9-17 ani care nu au ce face cu ceilalti copii afara. Nu putem sa spunem ca absolut toti sunt falsi, ideea e ca majoritatea nu pot vorbi coerent cu o alta persoana. Desigur ca exceptiile sunt necesare intr-o astfel de categorie, dar mult prea putine.​

Cultele religioase in Dacia Romană. Zalmoxianismul

 

Notiuni introductive. Zalmoxianismul

Zalmoxianismul sau zamolxianismul este o mișcare neopagană din România care promovează reconstruirea unei religii etnice și spiritualitate a românilor printr-un proces de reconectare la rădăcinile lor antice dacice și tracice. Religia își ia numele de la Zalmoxis sau Zamolxe, în același timp numele zeului primordial și arhetipul omului luminat în mitologia paleo-balcanică. Savanții Bakó și Hubbes (2011) au definit Zalmoxianismul, ca și celelalte revigorări religioase etnice ale Europei, ca etno-păgânism reconstrucționist.

Reconstituirea religiei și mitologiei antice dacice și tracice a fost strict legată de domeniul dacologiei. Printre susținătorii contemporani ai zalmoxianismului, dacologul emigrant Octavian Sărbătoare și-a propus chiar să-l facă religia oficială a României.

Templul lui Liber Pater de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Edificiul se află în colţul nord-vestic al unei area sacra. Este alcătuit dintr-un spaţiu rectangular de circa 25 x 20 m (templum), înconjurat de un zid de incintă, cu o singură intrare pe latura sudică, marcată de un fronton susţinut de două coloane.


În interior, pe celelalte laturi exista un portic cu coloane de gresie. În centrul curţii (area) se găsea altarul. În partea de nord, opusă intrării, se afla clădirea sacră (aedes), unde erau aşezate imaginile divinităţii, din care s-a păstrat doar temelia. Capela era situată pe un podium, la care se urca prin trei trepte. Ea era alcătuită dintr-un pronaos şi un naos (cella). Pe margine erau două coridoare şi două încăperi laterale (cubicula). Cubiculul vestic este mai bine păstrat. În interiorul său s-au găsit reliefuri votive dedicate lui Silvanus. Din curtea templului provin mai multe reliefuri fragmentare şi baze de statui dedicate lui Liber Pater. Pe o placă de marmură, care este o inscripţie de construcţie, apare numele zeului. Textul se referă la refacerea porticului şi a cubiculeleor incendiate în urma violenţei duşmanului, de către un decurion şi quaestor al oraşului.

Era un templu oficial unde erau adoraţi Liber şi Libera, o veche pereche italică. Un alt zeu italic al vegetaţiei, Silvanus era găzduit în cubiculul vestic. Existenţa celor două cubicule reprezintă o derogare de la planul templului cu portic interior. Planul se explică prin existenţa unei triade divine. S-a emis ipoteza unei ”triade a Daciei”, alcătuită din Liber Pater, Silvanus şi Diana, cum apar şi pe arcul de triumf al lui Traian de la Benevento (Italia).

La Porolissum, în zona vicus-ului militar, a fost presupus un templu al lui Liber Pater, pe baza unui relief şi a unei inscripţii.

Un alt sanctuar al lui Liber Pater a fost recent cercetat la Apulum. În acest caz nu este vorba despre un templu propriu-zis, ci despre sediul unei asociaţii dionisiace private, care practica aici mistere cu caracter greco-oriental.De aici provine un grup statuar avându-l în centru pe Liber Pater/Dionysos. Lucrarea a fost realizată din marmură de Aphyon, din Phrygia, în atelierele din Asia Mică.

Templul zeiţei Nemesis de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Templul este situat în imediata apropiere a porţii principale de est a amfiteatrului. Planul este neclar, iar fazele de construcţie au fost presupuse ulterior restaurării, ceea ce le conferă doar un caracter ipotetic. Identificarea ca templu al lui Nemesis se bazează pe poziţia în teren şi pe monumente cu inscripţii dedicate lui Nemesis, găsite în interior.

Un mic sanctuar al lui Nemesis a existat şi în interiorul amfiteatrului de la Porolissum. Aici el era situat într-o încăpere aflată sub tribune, chiar lângă poarta principală nord-vestică. Încăperea a fost doar parţial transformată în sanctuar prin construirea unei abside. Existau două intrări, una dinspre culoarul porţii, iar a doua dinspre exteriorul amfiteatrului, pe latura opusă absidei. În faţa acestei intrări, cea principală, pare să fi existat un portic.

Identificarea sanctuarului a fost făcută pe baza unui altar dedicat lui Nemesis de către un militar din Numerus Palmyrenorum.

Templul lui Aesculap şi Hygeia de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Sanctuarul zeilor medicinei este alcătuit din mai multe edificii grupate în interiorul unei incinte sacre.

Edificiul I este un fanum celto-roman cu două faze de construcţie. Cella din centrul templului avea un altar rectangular de cărămidă. După un incendiu, cauzat, foarte probabil, de atacul marcomanic, incinta exterioară este lărgită, cella rămânând aceeaşi. Edificiul II este o clădire alcătuită dintr-un pronaos de 7 x 6,5 m, o cella rectangulară şi un cubiculum spre vest. În faza a doua de existenţă pronaosul şi cella sunt demolate, iar terenul este pavat cu lespezi de piatră În locul cellei s-a săpat o fântână de formă pătrată cu latura de 0,75 m şi adâncimea de 4,50 m. Edificiul III era o construcţie rectangulară cu dimensiuni de 7,5 x 5,1 m. Un aliniament de blocuri de gresie paralel cu latura estică ar putea fi substrucţia unui portic cu patru coloane, adică un templu tetrastil. În faza II templul este demolat şi se construieşte altă clădire de 12,8 x 8,10 m. Edificiul IV era o clădire de 5,9 x 5 m, având în centru un altar de cărămidă. În faţa sa sunt urme ale unui portic. În incinta sacră s-au mai descoperit: o platformă de piatră cu latura de 5 m, considerată, după urmele de cioplire a marmurii, un atelier de sculptură, o platformă de cărămidă şi o fântână. O inscripţie de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa pomeneşte despre refacerea unei clădiri sacre ale celor două divinităţi. 

Alte temple ale zeilor medicinei sunt atestate de inscripţii la Apulum şi Ampelum.

Templul lui Mithras de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

Templul lui Mithras de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa a fost cercetat în secolul XIX. Astăzi ruinele sale nu mai sunt vizibile, iar planul a fost reconstituit. Templul avea dimensiunile de 44,23 x 12,44 m. Autorul presupunea existenţa a trei nave delimitate de două şiruri de coloane. Navele aveau tavane boltite, iar în faţa intrării era un portic. 

Din observaţiile arheologice se poate deduce că templul a suferit două incendii, fără a putea stabili când anume s-au produs. Ceea ce s-a păstrat din acest templu sunt cele circa 200 de inscripţii şi reliefuri referitoare la cultul lui Mithras.

Templul zeilor palmireni de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa

A fost şi el săpat în secolul XIX şi nu se mai păstrează astăzi ruinele. După o reinterpretare recentă, templul ar fi avut un pronaos prin care se intra, urma nava centrală şi apoi cella. Cea mai semnificativă informaţie despre templu este furnizată de inscripţia de construcţie, care este dedicată “zeilor părinteşti” (diis patriis) Malagbel, Bebellhamon, Benefal şi Manavat de către P. Aelius Theimes duumvir al coloniei care, din banii săi, a refăcut templul.

Spre exterior există o încăpere, care iese din simetria planului inţial şi este, foarte probabil bucătăria (culina) adăugată cu ocazia reconstrucţiei, aşa cum precizează inscripţia. Trei dintre divinităţi, Bel Bel Hamon, Fenebal şi Manavat sunt zeii tribului palmirean Bene Agrud. Strămoşii lui P. Aelius Theimes veniseră în Dacia de pe coasta feniciană, aşa cum arată prezenţa zeiţei Benefal (Fenebal). Dintre coloniştii sosiţi în Dacia, palmirenii sunt printre cei care şi-au păstrat religia tradiţională cu mare insistenţă. 

Templele de la Alburnus Maior

Descoperirile mai vechi şi cele provenite din recentele săpături de salvare din zona minelor de aur de la Roşia Montană (Alburnus Maior) au identificat mai multe temple. Astfel, de exemplu, în zona Hăbad au fost descoperite în trecut 27 de altare votive. Recent au fost cercetate mai multe clădiri, dintre care una rectangulară cu absidă pe una dintre laturi, o alta rectangulară, în curte fiind descoperite altare votive in situ dedicate lui Liber Pater, Iupiter Depulsor, Venus, Diana, Iupiter Optimus Maximus, Mercurius, Terra Mater, Minerva, Neptun, Nimfele, Silvanus, Apollo. Aici, se presupune, că ar fi existat un lucus, adică un crâng sacru, sau mai degrabă o area sacra, compusă din edificii şi zone deschise cu monumente.

Un alt templu a fost cercetat în aceeaşi zonă. Este o clădire rectangulară de 18,45 x 19 m. În afara curţii templul avea trei încăperi, dintre care una putea fi cella, iar celelalte cubicula. Autorii săpăturilor consideră că este vorba despre un sacellum. Au fost descoperite şi trei altare votive dedicate lui Neptun, Mercur şi Apollo.

Un al doilea edificiu de cult provine din punctul Drumus. În curte s-au găsit 6 altare votive întregi şi 7-8 fragmentare, dedicate lui Terra Mater, Iupiter Optimus Maximus, Ianus Geminus, Apollo. În centru se afla cella. De o parte şi de alta a laturilor lungi ale incintei existau două portice.

Templul de la Potaissa

La Potaissa (Turda), pe str. Cheii, au fost găsite cinci altare votive şi fragmente de ziduri, care au dus la concluzia existenţei în acel punct a unui templu, chiar dacă planul său nu a fost posibil să fie reconstituit. Divinităţile menţionate sunt: Iupiter (pe două altare), Mercurius, Hercules, Terra Mater. Descoperirea monumentelor într-un strat fără urme de zidărie au dus la presupunerea că ele au fost depuse, după scoaterea din uz, într-un loc special amenajat pentru altarele şi ofrandele scoase din uz (favissae), cândva în secolul III, unele inscripţii datând din primele două treimi ale secolului II, iar un altul în ultima treime a aceluiaşi veac.

Sanctuare în mediul rural

Templul zeilor mauri de la Micia

În Dacia nu sunt cunoscute sanctuare izolate situate în mediul rural care să fi reprezentat locuri de pelerinaj pentru populaţia unei zone. Una dintre cauzele acestei situaţii este lipsa de continuitate a religiei şi monumentelor de cult indigene dacice în epoca romană. Singurele sanctuare în afara oraşelor sunt cele situate în aşezările rurale. Unul dintre puţinele temple din această categorie cercetate arheologic este templul zeilor mauri de la Micia. O inscripţie găsită pe locul templului înainte de a fi cercetat a asigurat identificarea sa.

Este singurul templu dedicat acestor Dii Mauri cunoscut până în prezent în afara Africii. La Micia într-o inscripţie funerară este pomenită o familie de veterani care a servit în această unitate. O unitate de călăreţi mauri au participat la războiul dacic al lui Traian, sub comanda lui Lusius Quietus, fiind prezenţi şi mai târziu în zona provinciilor dunărene. În Dacia sunt menţionaţi epigrafic mai mulţi numeri de mauri, cum ar fi: Numerus Maurorum S…, Numerus Maurorum Tibiscensium la Tibiscum, Numerus Maurorum Optatianensium la Sutoru (jud. Sălaj), Numerus Maurorum Hisp. în zona Ampelum. Clădirea templului de la Micia a fost cercetată arheologic în 1937. Are formă rectangulară, cu dimensiuni de 18 x 11,90 m. Templul era compus dintr-un pronaos cu trei nave separate prin portice cu coloane. Naosul era compus din trei încăperi de dimensiuni apropiate. 

S-a presupus că aici ar fi fost adorate mai multe grupuri de divinităţi, ca Jupiter Ammon-Bel Hammon, Caelestis-Tanit-Fenebal, Saturn-Baal. În acest templu a fost descoperit şi un altar dedicat lui Silvanus, ceea ce ar putea însemna găzduirea acestei populare divinităţi romane, sau sub acest nume ar putea fi identificată o divinitate africană, ca Iupiter Hammon Barbarus Sylvanus, atestat la Cartagina. Nu avem nici o informaţie cu privire la importanţa acestui templu, dar el pare legat în primul rând de grupul de mauri din unitatea militară de la Micia.

Alte temple în mediul rural sunt atestate doar de inscripţii. Astfel în vicus-ul militar de la Ilişua (antica Arcobadara, recent atestată epigrafic), o inscripţie menţionează un templum pentru un Genius Sanctus al scholei decurionum

În vicus Samum, statio de beneficiari de lângă castru auxiliar de la Căşei o inscripţie atestă refacerea unui sacrarium al lui Nemesis, de către un beneficiar consular. 

Tot despre refacerea din temelii a unui templu al lui Nemesis vorbeşte şi o inscripţie de la Sucidava. 

La Marga (jud. Caraş-Severin) inscripţia ce menţionează templul lui Nemesis construit în totalitate, a fost pusă în legătură cu templul zeiţei de la Ulpia Traiana, ceea ce, în opinia noastră, este greu de acceptat.

La Doştat (jud. Alba) este atestat într-o inscripţie un templu al lui Mithras (numit Invictus Sol Deus).

Datarea şi perioadele de construcţie ale templelor

Cele mai importante date despre datare provin din inscripţiile de construcţie. La UlpiaTraiana Sarmizegetusa o placă de construcţie menţionează că templul zeiţei Caelestis Virgo Augusta a fost ridicat din temelie de către un sclav imperial. Pe baza faptului că divinitatea era de obârşie punică, s-a presupus că acţiunea ar fi avut loc în vremea lui Septimius Severus şi Caracalla, fără a exista totuşi certitudini.

O altă inscripţie care vorbeşte despre ridicarea din temelii a unui templu este cea pentru Malagbel, Bebellahamon, Benefal şi Manavat, fără a putea fi datată precis. Un templu neidentificat pe teren este amintit ca aparţinând zeiţei Regina. Templul a fost ridicat din temelii de un Marcus Cominius Quintus, pontifex şi duumvir al coloniei. 

Templul lui Liber Pater a fost parţial refăcut de către Lucius Apuleius Marcus, decurion al coloniei, după ce a fost incendiat de duşmani. Deşi nu se poate stabili data construcţiei, totuşi acţiunea de refacere se consideră că a avut loc după atacul asupra oraşului din vremea războaielor marcomanice, dar încă în vremea lui Marcus Aurelius, căruia oraşul îi mulţumeşte într-o altă inscripţie că l-a scăpat dintr-o mare primejdie.

Edificiile de cult din cadrul templului zeilor medicinei de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa au fost şi ele datate în funcţie de acest eveniment. Mai mult, săpăturile arheologice au constatat că iniţial, pe suprafaţa ocupată mai târziu de clădirile templului a existat o clădire de piatră şi lemn de mari dimensiuni, care a dispărut în urma unui incendiu, fiind apoi complet demolată şi terenul nivelat. Clădirea a fost datată la începutul secolului II p. Ch. Considerăm că este plauzibil ca incendierea să fi fost legată de atacul iazig din anii 117-118 p. Ch. În privinţa templelor care au urmat, prima fază de construcţie a edificiului I (fanum) a sfârşit prin incendiu, presupus ca fiind cel de la atacul marcomanic, faza II funcţionând până la sfârşitul stăpânirii romane. Aceeaşi situaţie s-a constatat şi la edificiul II şi III. 

În cazul templului zeilor mauri de la Micia o placă de construcţie menţionează că în anul 205 p. Ch. a fost refăcut templul “zeilor părinteşti” care se degradase din cauza vechimii. Dedicanţii sunt unitatea militară Numerus Maurorum Miciensium şi comandantul lor Iulius Evangelianus, care au asigurat banii necesari şi au prestat munca pentru realizarea lucrării.

La Porolissum pentru templul lui Bel au fost presupuse arheologic trei faze de construcţie. O prima fază a fost datată mai mult pe baze stratigrafice în prima jumătate a secolului II p. Ch. Faza II nu a putut fi încadrată cronologic, dar se deduce că a sfârşit printr-un incendiu. Refacerea din faza III este consemnată într-o inscripţie din epoca lui Caracalla.

La Tibiscum în cursul cercetării templului dedicat lui Apollo s-a descoperit o inscripţie care indică refacerea edificiului ruinat de vechime în anii 200-202 p. Ch., pe vremea lui Septimius Severus, Caracalla şi Geta de către un tribun al cohortei I Vindelicorum. 

Recent, la Porolissum a fost cercetat un sanctuar al lui Iupiter Dolichenus. O inscripţie descoperită în interior atestă construirea templului pe vremea împăratului Gordianus, în anii 241-244 p. Ch. Pe baza unor inscripţii descoperite în trecut, autorii presupun că a mai existat un templu al zeului în vremea lui Marcus Aurelius şi Lucius Verus (160-170 p. Ch.) şi la începutul secolului III, dar a cărui localizare topografică rămâne necunoscută. 

În sanctuar au fost găsite şi două depozite monetare. Unul are 21 de monede de argint, ultima de la Traianus Decius (249-251), iar cel de-al doilea conţinea 41 de monede de argint, cea mai târzie fiind de la Volusianus (251-253). În interiorul edificiului au fost găsite urme de arsură, distrugerea sa petrecându-se cândva după anii 251-253 p. Ch., mult după acţiunea sistematică de distrugere a templelor petrecută sub Maximinus Thrax în provinciile dunărene şi renane.

De la Potaissa provine o inscripţie deosebit de interesantă care menţionează templul lui Azizos (luceafărul de dimineaţă) Bonus Puer Conservator, terminat în anii 256-258 p. Ch. de către prefectul legiunii V Macedonica. Evident, construcţia sa începuse înainte, poate pe la mijlocul secolului III.

În concluzie, în Dacia, primele temple sigur atestate s-au construit probabil în colonia Ulpia Traiana Sarmizegetusa, primul oraş roman, deşi există date epigrafice puţine şi indirecte. Sigur după atacul marcomanic, adică post 170 p. Ch. unele au fost refăcute. O altă epocă în care se refac numeroase temple, multe degradate din cauza vechimii este perioada Severilor, în special primul deceniu al secolului III, când provincia cunoaşte o perioadă de maximă prosperitate economică şi o maximă extindere a urbanizării. În pofida dificultăţilor economice de la mijlocul secolului III, se mai construiesc temple până în perioada lui Gallienus, cu circa un deceniu înainte de abandonarea Daciei de către autorităţile şi armata romană. 

Tipuri de temple în provincie

În Dacia nu există temple de tradiţie mediteraneană propriu-zisă. Nu avem nici un plan de templu in antis, prostil, tetrastil, hexastil, sau peripter. Totuşi, elementele principale care alcătuiesc templul roman există: cella, pronaos, naos, altarul. Unele temple, ca cel al lui Liber Pater de la Sarmizegetusa, sunt evident temple oficiale. Tot la Sarmizegetusa, în complexul sacru al lui Aesculap şi Hygeia, există un edificiu cu plan tipic de fanumcelto-roman. Lipseşte orice relaţie cu arhitectura sacră din epoca târzie a fierului a indigenilor daci.

Amplasarea templelor

La Ulpia Traiana Sarmizegetusa, templele sunt, în general amplasate în afara zidurilor de incintă, unele chiar la o distanţă considerabilă, cum sunt cele ale zeilor palmireni, al lui Mithras. Celelalte, ca templul lui Liber Pater, Aesculap şi Hygeia, Templul Mare şi probabil templul Romei şi al lui Augustus (neidentificat prin săpături) erau situate în interiorul unei incinte sacre situate în imediata apropiere a porţii nordice a oraşului, a drumului imperial ce mergea spre Tibiscum şi a amfiteatrului. La Porolissum, templul lui Bel şi cel al lui Iupiter Dolichenus sunt situate în zona vicus-ului militar, în apropierea castrului şi a drumului imperial. 

La fel şi la Micia şi Tibiscum, templele sunt în apropierea castrelor şi a vici-lor, dar în stadiul actual al cunoştinţelor nu se pot face aprecieri exacte de natură topografică.


Coriolan Opreanu 
Traducere engleză: Mihaela Mihalachi
Ilustraţie: Stanca Pitner, Sorana Mişca

Bibliografie

lburnus Maior. I (coord. P. Damian), Bucureşti, 2003.

Bărbulescu, Potaissa. Studiu monografic, Cluj-Napoca, 1994.

M. Bărbulescu, A. Cătinaş, Inscripţii dintr-un templu de la Potaissa, în Ephemeris Napocensis, II, 1992, p. 111-124.

I. H. Crişan, Asklepeionul roman de la Apulum, în Apulum, 9, 1971, p. 341-347.

Al. Diaconescu, Statuaria majoră în Dacia romană I, 2005 (CD).

N. Gudea, D. Tamba, Porolissum. Un complex arheologic daco-roman la marginea de nord a Imperiului Roman III. Despre templul zeului Iupiter Dolichenus din municipium Septimium, Zalău, 2001.

S. Nemeti, Sincretismul religios în Dacia romană, Cluj-Napoca, 2005.

I. Piso, Studia porolissensia (I). Le temple dolichénien, în ActaMuseiNapocensis, 38/I, 2001, p. 221-237.

M. Pintilie, Mithrea în Dacia, în Ephemeris Napocensis, IX-X, 1999-2000, p. 231-240.

A. Rusu-Pescaru, D. Alicu, Templele romane din Dacia I, Deva, 2000.


Odinismul

Cercetările recente sugerează că termenul de „odinism” a fost utilizat pentru prima dată în 1820. A fost utilizat în mod deosebit în 1840 de scriitorul, istoricul și filozoful scoțian, Thomas Carlyle, unde este utilizat în paginile 138 și 144 din cartea sa, Eroii, Venerațiile Eroilor și Eroul in Istorie: „Odinismul a fost vitejie; Creștinismul a fost umilinta, un fel de noblete de valinitate.

În 1973, John Gibbss-Bailey (cunoscut sub numele de „Hoskuld”) și John Yeowell (cunoscut sub numele de „Stubba”, 1918-2010) au înființat Comitetul pentru restaurarea Comitetului Odinic Rite sau Odinist din Anglia. Yeowell fusese membru al Uniunii britanice de fasciști în adolescenții săi (1933–1936). În 1980, organizația și-a schimbat denumirea în Ritul Odinic după ce s-a considerat că a câștigat suficient interes semnificativ în restabilirea credinței Odinista.

În 1989, Yeowell a demisionat din funcția de director al organismului de conducere AL RUP, Curtea Gotar. Curtea l-a ales apoi în unanimitate pe Heimgest ca director și a fost instalat oficial în această funcție la 23 aprilie 1989 la piatra albă a calului din Kent. A fost declarat de Freya Aswynn. Înainte de implicarea sa în Odinic Rite Heimgest aparținuse unui grup mic cunoscut sub numele de Liga Heimdală, un grup închis care s-a desființat la mijlocul anilor 1980. Unii membri ai acestui grup s-au alaturat grupului Heimgest, mutandu-se IN RUP, considerand ca acesta are „potentialul de a prezenta cel mai bine religia ancestrala a Odinismului in lumea moderna”. Heimgest rămâne directorul Curții Gotar.
John Yeowell a demisionat din Curtea Gotar în întregime în 1991 și a părăsit Ritul Odinic.
In 1996 Yeowell a fost reprimit oficial in OR.

Astăzi, Ritul Odinic definește Odinismul ca fiind expresia modernă a vechilor religii care au crescut și au evoluat cu popoarele indo-europene care s-au stabilit în Europa de Nord și au ajuns să fie cunoscute ca „Germanic”. Ritul Odinic se tuganeaza cu descrieri precum „religia Vikingilor” sau „Asatru”, insistand ca epoca Vikingilor era doar o perioada foarte mica in istoria si evolutia credintei.


Shamanismul

Shamanismul este o practică care implică un practicant ce încearcă să atingă stări de conștiință modificate pentru a percepe și interacționa cu o lume spirituală. Scopul acestui lucru este de obicei de a direcționa aceste spirite sau energii spirituale în lumea fizică, pentru vindecare sau alt scop.

Credințele și practicile clasificate ca „shamani” au atras interesul unor intelectuali dintr-o mare varietate de discipline, inclusiv antropologi, arheologi, istorici, savanți ai studiilor religioase, filozofi și psihologi. Sute de cărți și lucrări academice pe această temă au fost elaborate, fiind dedicată studiului shamanismului o revistă academică evaluată de către experți. În secolul XX, mulți occidentali implicați în mișcările contra-culturii au creat practici magico-religioase moderne, influențate de ideile lor de religii indigene din întreaga lume, creând ceea ce s-a numit neoshamanism sau mișcarea neoshamanică. Aceasta a afectat dezvoltarea multor practici neopagane, precum și s-a confruntat cu o reacție și acuzații de credit cultural, exploatare și reprezentare eronată atunci când observatorii externi au încercat să reprezinte culturi de care nu aparțin. Deși termenul a fost folosit pentru a descrie practicile spirituale indigene, unii au descris termenul de shameism ca un descriptor generalizator al practicilor spirituale complexe și diverse care sunt specifice diferitelor națiuni și triburi indigene. Utilizarea termenului poate impune simplitate culturilor indigene diverse și complexe, poate consolida ideile rasiste și poate perpetua noțiunile de „altele” din perspectivă colonială.

ISTORIE

Shamanismul este un sistem de practici religioase. Din punct de vedere istoric, este adesea asociat cu societățile indigene și tribale și implică credința că șamanii, cu o legătură cu cealaltă lume, au puterea de a vindeca bolnavii, de a comunica cu spiritele și de a escorta sufletele celor morți la viață. Shamanismul este asociat în special cu popoarele indigene din Siberia din Asia de Nord, unde practica shamanamismului a fost notată de secole de vizitatorii asiatici și occidentali. Este o ideologie care era practicată pe scară largă în Europa, Asia, Tibet, America de Nord și de Sud și Africa. Se concentră asupra credinței în fenomenul supranatural, cum ar fi lumea zeilor, demonii și spiritele ancestrale. În ciuda implicațiilor structurale ale colonialismului și imperialismului care au limitat capacitatea populațiilor indigene de a practica spiralitățile tradiționale, multe comunități sunt în plină reînvie prin autodeterminare și prin recuperarea tradițiilor dinamice. Alte grupuri au putut evita unele dintre aceste impedimente structurale în virtutea izolării lor, cum ar fi ducanul nomad (cu o populație estimată de 3000 de persoane care au supraviețuit din acest trib).Tuva este unul dintre cele mai izolate triburi din Rusia, unde arta shamismului a fost conservată până astăzi din cauza existenței sale izolate, permițându-i să fie liberă de influențele altor religii majore.

Inițiere și învățare

Shamanii pretind adesea că a fost chemați prin vise sau semne. Cu toate acestea, unii spun că puterile lor sunt moștenite. În societățile tradiționale de formare shamamanică variază în lungime, dar, în general, durează ani. Turner și colegii săi menționează un fenomen denumit „criză de inițiatori shamanistică”, un ritual de trecere pentru „șamanii care trebuie să fie” (shamans-to-BE) , care implică de obicei boli fizice sau crize psihologice. Rolul semnificativ al bolilor de inițializare în chemarea unui șaman poate fi găsite în istoria detaliată a Chuonnasuan, care a fost ultimul stăpân shaman printre Tungus populs din nord-estul Chinei.

Vindecătorul rănit este un arhetipic pentru un proces și o călătorie shamamanică. Acest proces este important pentru tinerii șamani. Sunt și ei în pragul morții. Se spune că acest lucru se întâmplă din două motive: Trifoanul trece peste lumea cealaltă. Acest lucru se întâmplă pentru ca shamanul să se aventureze în adâncurile sale pentru a aduce înapoi informații vitale pentru bolnav și pentru trib. Shamanul trebuie să devină bolnav pentru a înțelege boala. Când se va mai întâmpla acest lucru, shamanul va fi în stare să pună la dispozoție o parte din leacurile pe care le-a folosit atunci când a vindecat boala.


%d blogeri au apreciat: