“ELEMENTE DE PĂGÂNISM ÎN CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN” – DE ALEXANDRU V. BOLDUR

“ELEMENTE DE PĂGÂNISM ÎN CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN” – DE ALEXANDRU V. BOLDUR

“ELEMENTE DE PĂGÂNISM ÎN CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN” DE ALEXANDRU V. BOLDUR


Copierea credințelor politeiste in ortodoxia creștinismului din spațiul de la Nord de Dunăre, extras din lucrarea “ELEMENTE DE PĂGÂNISM ÎN CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN” DE ALEXANDRU V. BOLDUR, EDITATA DE REV. OLTEANU COSMIN


Ca şi alte popoare europene, daco-romanii au avut în trecutul lor credinţe păgâne care au continuat să existe şi după răspândirea creştinismului. Victoria creştinismului nicăieri n-a fost deplină; la început el a trebuit să coexiste cu vechea mitologie. Numai după o lungă perioadă de dublă credinţă, creştinismul a căpătat deplina sa puritate.

Mitologia păgână a poporului român îşi are bogata sa istorie, începând cu credinţele tracilor, dar acest capitol nu este încă scris. În studiul de faţă ne vom ocupa numai de unele elemente de păgânism care s-au păstrat secole întregi şi a căror existenţă a putut fi constatată chiar şi în secolul al XIX-lea.

Se observă o analogie între unele credinţe romane şi cele slavo-ruse, care poate avea o dublă explicaţie. În timpul invadării Peninsulei Balcanice de către slavi, în secolul al VII-lea, ei au putut influenţa credinţele religioase ale autohtonilor, dar este posibil ca şi invadatorii să fi suferit influenţa populaţiei sedentare. Întrucât delimitarea influenţelor este extrem de anevoioasă, rămânem la părerea că, probabil, ele au fost reciproce.

În afară de aceasta, credinţele păgâne aveau o sursă comună, dunăreană. Este extrem de interesant faptul că românii au avut credinţe păgâne proprii pentru care nu se găsesc analogii în credinţele slavo-ruse. Ele pot fi explicate ca fiind o moştenire tracică. Cu timpul, pe măsură ce cultura română se dezvolta, credinţele vechi, păgâne, pline de naivitate, au început să iasă din uz cu mare repeziciune.

Ne asociem afirmaţiilor lui L. Niederle, care scria: „În general, viaţa slavilor la sfârşitul perioadei păgâne se caracterizează printr-o însemnată influenţă orientală, propriu-zis greco-orientală, care se manifesta în religie, în culte legate de ea şi în credinţe.”2 Nicăieri nu se observă atât de numeroase urme ale veneraţiei zeului Perun ca în Bulgaria, unde el se păstrează chiar şi în nume bărbăteşti şi feminine, precum şi în toponimie . Div sau Dâi este, fără îndoială, Dies Pater, Zeus, Jupiter . Svarog e grecescul Hefaistos, iar fiul său Helios – zeul soarelui, se numeşte la slavi Dajbog şi ai cărui nepoţi se socoteau ruşii.

Veneraţia lui Chros era foarte răspândită în Europa de mijloc şi, probabil, era de provenienţă sudică, după cum credea autorul anonim din secolul al XVI-lea . Nu e nevoie să admitem, după cum face A. S. Faminţim, că pentru ruşi Chros este un zeu străin, adus din ţările baltice . Dacă un număr însemnat de alţi zei a fost împrumutat din sud, de ce n-ar putea să fie împrumutat alături de ei şi Chros? De altfel, semnalăm şi părerea lui I. Zabelin, care considera că Chors este de origine persană veche: Kiros, Koros, Kyros, iar într-o operă anonimă din secolul al XVIII-lea, care avea circulaţie şi în România, el este denumit Kurşa . De aceeaşi provenienţă orientală sau, mai precis, sud-orientală sunt zeiţele Mokoş şi Beregânea, probabil Sim şi Regl şi, în sfârşit, de provenienţă balcano-dunăreană este Troian. Din întreaga serie a divinităţilor ruse sunt de origine nordică numai Veles şi Volos, iar originea lui Stribog rămâne nelămurită. În tot cazul, nu pare a fi provenit din nord.

În căutarea căilor de penetraţie a zeilor păgâni la ruşi trebuie să ne îndreptăm privirea la sud, spre Balcani, în acel timp când slavii jucau aici un rol politic predominant, însă din punct de vedere cultural s-au supus influenţei puternice a Romei şi antichităţii împreună cu populaţia înconjurătoare. Aici, în secolele VI–VII, străromânii, împreună cu slavii, treceau prin faza istorică comună a dezvoltării orânduirii gentilice, iar în secolele ce au urmat s-a produs trecerea la feudalismul timpuriu. La sfârşitul secolului al IX-lea, când triburile ungare s-au aşezat pe actualul teritoriu al Ungariei, ele au găsit la slavii care locuiau acolo instituţiile politice ale unui stat feudal timpuriu . Fără îndoială, populaţia autohtonă a trecut prin faza orânduirii gentilice de la care au rămas la ei în domeniul dreptului şi al vieţii cotidiene foarte multe urme şi aceasta a avut loc în timpul convieţuirii lor cu slavii.

Împărţindu-se în diferite ramuri, slavonitatea balcanică a dus cu ea în noile locuri multe elemente din viaţa ei spirituală de la Dunăre, adăugând la ceea ce a împrumutat unele noţiuni noi în concordanţă cu mediul geografic şi istoric al noii aşezări. De la Dunăre se trage influenţa limbii latine asupra celei ruse. Reluând o teză mai veche a lui A. Vostokov şi I. I. Sreznevski, F. F. Fortunatov a atras atenţia că multe particularităţi ale Evangheliei Ostromirov din secolul al XI-lea se explică uşor, dacă luăm în considerare legăturile slavilor cu Roma, contactul lor cu limba latină.

De la Dunăre se trage şi cunoaşterea în Rusia a operelor patristice din secolele II–III, care, după expresia lui V. Ikonnicov, şi-au însuşit „resturile culturii vechi”. În epoca Rusiei kieviene şi mai târziu, din Bizanţ, fie direct, fie prin intermediul slavilor de sud şi de vest, operele patristice pătrundeau în literatura rusă veche şi erau înmulţite de către copişti. Operele patristice prezentau un amestec ecletic al noţiunilor filozofice ale cultura romană. Iată ce ne spune în această privinţă Ovid Densuşianu11: „coborârea slavilor spre Dunăre a schimbat radical fizionomia Peninsulei Balcanice. Ea a produs o anarhie în această parte a Europei de Est, slavii erau nişte acaparatori insistenţi şi nu se opreau în faţa unor greutăţi. Violenţa lor umple paginile istoriei Bizanţului. Ei au devenit stăpâni ai Misiei, Traciei şi Macedoniei şi la sfârşitul secolului al VI-lea au apărut în mase mari, devastând Iliria şi Dalmaţia. În prima jumătate a secolului al VII-lea aproape toată Peninsula Balcanică se afla în mâinile lor. Pentru istoria Europei de Est acest eveniment a avut aceeaşi importanţă ca şi cuceririle romane cu câteva secole în urmă”.

Prin baza religioasă păgână a culturii balcano-dunărene se explică asemănarea uimitoare ce se observă între mitologia slavilor de est şi mitologia română. Masa mare a credinţelor păgâne este comună unora şi altora. A. I. Sobolevski a atins problema asemănării, însă numai parţial. Constatând asemănarea dintre cântecele româneşti şi cele ucrainene, el a adăugat: „Acelaşi lucru se poate spune şi despre credinţele populare româneşti, religioase ale românilor şi ruşilor în general, nu numai ale românilor şi ucrainenilor. 

Ne vom mărgini la cea mai scurtă caracterizare a credinţelor comune. În mitologia dacă şi slavă se află credinţe inspirate de: 

  1. mitologia greco-romană; 
  2. credinţe slave comune; 
  3. credinţe balcanice comune şi chiar 
  4. credinţe indo-europene comune.

Nu încape îndoială că creştinismul iniţial al populaţiei româneşti purta semne vizibile ale credinţelor păgâne, reprezentând un adevărat sincretism religios. Anchetele întreprinse de diferiţi cercetători la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului nostru în mijlocul populaţiei ţărăneşti a României au dovedit că rămăşiţele acestui sincretism s-au păstrat în mod aproape nealterat.

Noi ne propunem să dezvoltăm această teză, extinzând constatarea asemănării asupra credinţelor.

Făcând cunoştinţă cu credinţele ţărăneşti din trecut, cititorul capătă un tablou întreg de reprezentări mitologice vechi. Astfel, de exemplu, poporul român diviniza cerul, denumindu-l cerul sfânt (noţiune corespunzătoare lui Svarog) şi soarele denumindu-l soarele sfânt (noţiune corespunzătoare lui Dajbog). De aceeaşi veneraţie se bucura şi luna, luna sfântă (poate Mocoş). Mai târziu, sincretismul evoluat a dus la credinţa că soarele reprezintă ochiul lui Dumnezeu în timpul zilei, iar luna este ochiul Lui în timpul nopţii.

Românii, ca şi slavii, credeau în fiinţe deosebite, care aveau capacitatea de a înghiţi soarele sau luna şi prin aceasta să producă eclipsa. Aceste fiinţe purtau denumirea de vârcolaci, svârcolaci, vurculaci, vrăjitori, oameni cu capacitatea de a se transforma în lup, cal, câine etc. Această credinţă veche este comună tuturor slavilor, mai ales celor din sud, lituanienilor şi letonilor şi, în general, tuturor popoarelor indo-europene. În toate limbile slave există un cuvânt special pentru a însemna un asemenea om. 

Vechiul slav a fost vl-kodlac, vourcolac, 

sârbo-croat – vucudlac, vlocodlac, 

sloven – volkodlak, vucodlac, 

bulgar – vr-kolak, polonez – wilkolak,

rusesc – volkulak sau vrcondlac, 

în limba lituaniană – vilkolakis, vilkatas, 

letonă – vilkacis, vilcata, 

la germani – verwolf, 

la englezi werewolf, 

la greci bricolakas. 

Conform cu Herodot, fiecare din neuri o dată pe an se transforma pentru câteva zile în lup . Credinţa aceasta şi-a găsit oglindire şi în Cuvânt despre expediţia lui Igor, în care principele Vseslav este reprezentat ca vrăjitor şi vârcolac, capabil să se transforme în timpul nopţii în lup.

Credinţa în vârcolaci a fost foarte răspândită la toţi slavii. În codul de legi sârb, vechi din 1262, se spune că datorită vârcolacilor se produce eclipsa soarelui sau lunii. Potrivit credinţelor bulgare vechi, vârcolacii se năşteau din legăturile femeilor cu vampirii. Slovenii credeau că volcodlakul poate, după dorinţa sa, să ia chip de lup. La ucraineni exista credinţa că în ziua de Sf. Vlas (11 februarie), volcodlacii se transformă în câini sau samovile, iar la sârbi şi croaţi – vile. Se credea că rusalki trăiesc în apă, începând din toamnă până în duminica rozelor, prima după pentacosta, când ies din apă şi îi ademenesc pe oameni. Veselindu-se cu ele, omul moare.

La slavii de est există sărbătoarea rusaliilor de primăvară. Erau venerate rusalki, fiind socotite sufletele morţilor, mai ales ale oamenilor omorâţi. Biserica creştină denumea pe rusalki „draci în veşmânt feminin cu părul despletit”. Săptămâna dinaintea Sfintei Treimi se numea „rusalkaia”. În cinstea rusalcilor se făceau jocuri cu cântece şi se împleteau coroane de mesteacăn.

Soborul rus, aşa-zis „Stoglavâi” din 1551, descriind sărbătoarea rusaliilor, arăta că bărbaţii şi femeile, adunându-se la cimitire, întâi boceau pe morţii lor cu glas tare, iar când veneau saltimbancii, ei încetau să mai bocească şi începeau să salte, să danseze şi să cânte cântece diavoleşti. De această sărbătoare era legat obiceiul înainte de pentacostă, iar a doua în ziua de pentacostă. Creştinismul şi păgânismul şi-au împărţit rolurile: prima sărbătoare era păgână, iar a doua avea caracter creştin. Rusaliile, care se cinsteau, erau socotite nişte fiinţe supranaturale, zâne rele. Omul trebuia să se poarte bine cu ele, deoarece ele posedau capacitatea ca într-un acces de furie să-l mutileze sau să-l amuţească. Ele puteau să provoace furtună. Pentru a preîntâmpina consecinţele rele, care puteau surveni din cauza întâlnirii cu rusalcile, seara, în ajunul rusaliilor, la culcare, se punea sub cap, sub pernă, pelin. Cine nu respecta acest obicei putea fi capturat de rusalci. Serbarea rusaliilor, „zmei”. Spiriduşul, stabilindu-se în casă, aduce tuturor locatarilor ei noroc. Uneori spiriduşul este reprezentat

Zânele rele erau la români rusalii, la ruşi vilî şi rusalki. În Balcani, vilele se numeau: 

la bulgari – de a împodobi interiorul caselor cu verdeaţă şi flori

La români, sub denumirea de „rusalii” erau cunoscute două sărbători: prima care se serba cu 24 de zile în chip de şarpe. Este interesant că şerpii erau consideraţi zei domestici nu numai la slavii păgâni (inclusiv în I. Zabelin a caracterizat-o ca „bacanale cu travestiri”. Românii au cunoscut spiritul protector al casei sub denumirea de „spiriduş” şi „şarpe”, la ruşi „domovoi” şi Polonia), ci şi în Lituania. Şerpii se considerau „penate”, li se dădea lapte, brânză, ouă, găini, adică tot ce mâncau şi stăpânii casei . Menţionăm că această credinţă se întâlneşte nu numai la slavi şi lituanieni, fiind cunoscută şi de tracii vechi.

Nu se ştie cine l-a înlocuit la români pe Perun, care nu era cunoscut de ei sub acest nume. În epoca creştinismului, românii au atribuit funcţiile sale Sfântului Ilie, a cărui îndeletnicire principală, în concepţia populară, este provocarea fulgerului şi a tunetului. Pornind cu carul în urmărirea diavolului, Sf. Ilie îl săgetează cu săgeţi de piatră. Perun, de asemenea, arunca pietre, după cum aflăm dintr-un manuscris din denumite ursitoare, ursite, ursoaice, ursoni, după cuvântul ursita, ursa, urseala – soartă. La ruşi, asemenea zâne se numeau rojaniţe. Împotriva acestui cult a luptat mult timp biserica creştină. După mărturisirile „Domostroi”-ului, în secolul al XVI-lea se mai păstra credinţa în rojaniţe. În cinstea lor se făcea un ospăţ la care naşele copiilor născuţi ofereau colivă. Ospăţul era însoţit de dansuri, muzică, cântece, aprinderea focului . La romani rojaniţele se numeau „parcae”, la greci „moire”. Bulgarii, ca şi românii macedoneni, le denumeau Mire, Mărciniţe, Albe, Hărăsite, Casmete şi Hărioase. Se crede că e o credinţă panslavă, înrădăcinată mai ales în Balcani. Rojaniţe şi Sudjeniţe se găseau la sloveni, la cehi – sudiče, la bulgari – orisnice (nume grecesc) fortunei. După cum atestă „Cuvântul Sf. Grigorie”, cultul lui „Rod şi al Rodjaniţei” exista la chaldei, bulgari, Spre deosebire de concepţia romană potrivit căreia Parcae erau inexorabile, românii considerau ca secolul al XVIII-lea

La români a existat credinţa potrivit căreia, la naşterea copilului, nişte zâne speciale îi determină soarta. Sârbii aveau pentru ele numele de Usude sau Suienice, Sudjenice Cultul „Rodului” (al genului) şi al „Rodjaniţei” a fost consacrat destinului noului născut, soartei, greci şi a ajuns la slavi în cinstea focului, rodului şi rojaniţei. În „Cuvântul lui Hristoliubeţ” li se reproşa creştinilor (ruşi) că ei fac jocuri nocturne Românii, ca şi ruşii, personificau fericirea sau nenorocirea, denumindu-le „Noroc” şi „Piază Rea”, respectiv „Dolea” şi „Nedolea”ursitoarele pot fi înduioşate după cum am văzut, aveau obiceiul de a oferi rojaniţelor pâine, brânză, miere şi mai ales „colivă” („cutia”), mâncarea lor preferată. 

E posibil ca această schimbare să fi fost inspirată românilor de către slavi, care, La români, în locul lui Iarila rusesc, apare Kaloian sau Scaloian (Dionysos-Bahus), zeu al fertilităţii şi in cântecele închinate acestui zeu, după refrenul:

Ene, Ene, Scaloene sexualităţii, sărbătorit îndată după Paşti printr-un rit special era îngropat şi după trei zile, joi, era dezgropat şi udat cu apă. Această zi de joi se numea paparudă sau papalugă. Un alt rit legat de numele aceluiaşi zeu consta în stropirea cu apă a unei fete goale, înfăşurate în verdeaţă, după care urmau mângâierea ei şi distracţii sexuale sau se cerea ploaie. Aceeaşi temă se repeta şi în apelul la Paparudă. 

Se cânta:

Paparudă, rudă 
Vino să te udă, ploile, 

Ca să cază ploile, 

Cu găleţile
Să dea porumburile

Originea cuvântului Kaloiani este explicată de Marcu Beza în legătură cu învierea naturii după iarnă. Zeul este analog zeilor orientali Tammuz al babilonienilor, Osiris al egiptenilor, Attis al frigienilor şi Adonis al grecilor. Clerul creştin l-a înlocuit cu Sf. Ioan Botezătorul. Kaloian este compus Kalos-frumos şi Iani- Ioan, Ion. Nu este exclusă posibilitatea ca acest zeu să fi fost împrumutat în mod direct de la slavi, la care existau Iarila şi Ivan Kupala, la greci şi slavi: zeul era întîi îngropat, apoi dezgropat, aruncat în apă şi scos din apă. Slavii de sud foloseau nume compuse din Kalo: Kalopetras şi Kaloian. Ritul era acelaşi. Românii venerau pe zeul slav al iubirii, căsătoriei şi veseliei: Lad şi Lada în formă de Lado, de asemenea Lelio, Lele. La ruşi se întrebuinţa Lada, Leli, Poleli. De aici a rămas la români până în zilele noastre o formă de reverenţă faţă de femeia mai în vârstă – Lele şi Leliţă. E un zeu înrudit cu Iarila, în cinstea căruia se practica acelaşi rit, ca şi faţă de Iarila (de la cuvântul „iari”-pofta trupească). Ritul lui a fost comun ruşilor, românilor şi grecilor. Un autor anonim din secolul al XVIII-lea se indigna de faptul că în timpul sărbătorilor Dimitrie Cantemir scria că poporul simplu crede în Lado şi Mano şi le cântă cântece în timpul nunţii. El de primăvară şi vară, oamenii se dedau la desfrâu şi condamna aceste obiceiuri rele socotea că aceşti zei reprezintă pe Venus şi Cupidon din palme.

În timpul nunţilor se cânta următorul refren, bătându-se:

Frunză verde 
Lăcrimioară Lado, Lado,

În cronica Gustânskaia din secolul al XVII-lea, Lado este menţionat ca divinitate a căsătoriei, a veseliei, căreia i se aduceau sacrificii şi i se cântau cântece cu refrenul: Lado, Lado, însoţite de bătăi din palme . În limba rusă veche „Lada” însemna soţ.

În general toate sărbătorile de primăvară şi vară se caracterizau prin orgii, dansuri, jocuri, care aveau loc primăvară elementul de bază era cel erotic , care se manifesta însă şi vara, atât la slavi, cât şi la români. În diploma mitropolitului Kiril al II-lea din 1274 se spune că sâmbăta seara, în noaptea spre sfânta duminică, bărbaţii şi femeile, adunându-se împreună, joacă, dansează şi se destrăbălează, ca şi cum ar celebraraduniţa. Denumirea provenea din vechime îndepărtată. Riturile care se practicau în această zi erau un ecou al ospăţului de la mormintele strămoşilor. Ziua de marţi din săptămâna Tomii se numea la slavi „navii den”, Surioară. De asemenea la nunţi şi înmormântăriau fost legate de zilele celor păgâne, ele au moştenit şi dansurile de noapte, jocuri, travestiri caracteristice pentru păgânism, veselia fără frâu, descântec al forţelor naturii şi cultul strămoşilor. În cadrul sărbătorilor de, fiind însoţite adesea de desfrâu şi adulter. După ce sărbătorile creştine sărbătoarea lui Dionysos. În a doua săptămână de după Paşti se făcea pomenirea morţilor. 

La slavi această sărbătoare se numea „navie”, ceea ce însemna sufletele morţilor.

În privinţa credinţei comune în Charon găsim rânduri interesante la L. Niederle. Apariţia la slavi (şi, vom adăuga, la români) a credinţei în transportul sufletelor morţilor peste apă, trebuie să fie atribuită influenţei culturii greceşti şi romane . Această credinţă a pătruns la slavi prin Dunăre sau de pe malurile Mării Negre.

În general, influenţele culturale romane au creat unele noţiuni, care s-au înrădăcinat în folclorul slav, de exemplu: colinde de la „kalendae”, rusalki de la „rosalii”, raduniţe de la „rhodanii”. Pe această cale putea să vină la slavi şi tradiţia antică despre Charon, care, în schimbul banilor, transporta în luntre sufletele morţilor spre lumea de dincolo de mormânt. Prin această credinţă se explică faptul că în mormintele din perioada păgână şi de la începutul epocii creştinismului se aflau „multe monede, care se puneau de obicei în gura sau în mâna mortului şi reprezentau plata lui Charon pentru transport”. N. Kostomarov atestă, de asemenea, că mortului i se puneau în gură câteva monede mărunte, deoarece se credea că îi sunt necesare pentru cheltuieli „leşaia”, adică bătrânul pădurii, muma pădurii, păduroaica, pădureană. Amândoi aveau grijă de pădure şi-l speriau pe om.

Românii, ca şi ruşii, cunoşteau şi zeităţile apei. Una din ele se numea „ştima apei”, care era prezentată sub înfăţişarea unei femei puternice, pe jumătate peşte. De altfel, ea putea lua orice alt chip. În timpul revărsării apelor ea inunda totul. „Ştima apei” este un fel de regină a apei (morskaia ţariţa). Cehii şi slovacii denumeau această zeitate Vodnic, bulgarii – Lamii, polonezii – Topich şi Wodnic.

E interesant de subliniat că, după cât se pare, românii credeau şi în Dajbog, deoarece unul din colaboratorii de vază ai lui Ştefan cel Mare purta numele de Dajbog . E adevărat că Ştefan cel Mare îşi recruta colaboratorii din persoane de diferite nuanţe etnice şi Dajbog din Neamţ putea să fi fost unul din „nepoţii lui Dajbog”, adică rus. În tot cazul, Dajbog era cunoscut în Moldova.

Unele din principalele credinţe păgâne ale românilor sunt legate de fiinţe imaginare pentru care, după cât se pare, nu pot fi găsite analogii corespunzătoare la ruşi, şi anume: 

  1. iele; 
  2. căpcăuni; 
  3. blajini; 
  4. strigoi; 
  5. moroi.   

Vom caracteriza pe scurt fiecare din aceste credinţe.

Este un fapt curios că, alături de rusalii, poporul român credea şi în iele . Uneori, chiar le confunda.

Prin urmare, două grupuri de zâne rele, ambele de provenienţă pur sudică, au fost acceptate de români cu multă ospitalitate. Ielele pot fi denumite zeităţile vântului, deoarece se credea că furtunile sunt opera lor. Ele se aflau în aer şi coborau pe pământ numai ca excepţie. Acolo unde ele se jucau, iarba se ofilea. Ele nu puteau fi văzute; omul le putea auzi în spatele său, dar nu trebuia să-şi întoarcă privirea. Dacă, din întâmplare, le-ar putea vedea, ele l-ar putea mutila. În timpul somnului ele îi puteau lua minţile. Despre un om schilod sau paralizat se spunea: „E luat de iele”. Aceste zâne rele pedepseau pe fetele leneşe, care nu reuşeau să ţeasă ce se cuvine din in şi cânepă până în joia mare din săptămâna patimilor; de aici vine denumirea de joimariţe.

Ielele aveau numeroase denumiri, ca nici un alt zeu. Unele denumiri redau natura lor rea, anume: Nemilostive, Iude, Fetele lui Iuda, Drăgaice, Samovile, Vâlve, Nagode, Irodiţe, Vânturiţe, Vântoase, Fetele Maestre, Zâne maestre, Doamne, Domniţe, Bune, Sfinte, Sfinte mari, Puternice, Fete frumoase, Frumoasele, Fetele câmpului, Fetele codrului, Fetele lui Sandru (o aluzie la împăratul Alexandru cel Mare), Viteze, Harnice, Şoimane, Joimance, Joimariţe. Denumirea lor de bază era Iele, Ielele. Uneori oamenii se fereau să le spună pe nume, întrebuinţând pronumele „ele” sau „dânsele”.

Originea lor rămâne necunoscută. Unii consideră numele lor simplu ca fiind un pronume personal, alţii cred că reprezintă un împrumut din limba gepizilor germanici (Diculescu), în care există ellen, jele, ellenkonge, elf, elfe. S-a emis ipoteza originii tracice a ielelor. În regiunea Mării Egee, zâne asemănătoare se numeau harpii. Acestea erau reprezentate în chip de femei, al căror corp era de pasăre răpitoare. În loc de Vântoaselor, Stăpânele vânturilor celelalte denumiri, dimpotrivă, manifestau dorinţa de a se milogi în faţa lor: Milostive, Zâne milostive, degete aveau gheare în care ţineau copii, pentru a-i transforma în fiinţe divine. Ele au fost în acelaşi timp şi zeiţe ale vânturilor, iar una din ele se numea „Aëllo” (vârtej), din care puteau să derive şi „ele”. Nu ne pare convingătoare nici una din ipotezele de mai sus. Apropierea de harpii nu stă în picioare, deoarece există o mare diferenţă între harpii şi iele. Harpiile sunt inexorabile, pe când ielele pot fi înduplecate. Chiar şi reprezentarea ielelor nu coincide cu chipul de semipasăre.

Toate reprezentările legate de cuvintele germane de mai sus se asociază cu noţiunea pădurii, ceea ce nu corespunde cu funcţiile ielelor, Este mai verosimilă originea tracică a ielelor, cu atât mai mult cu cât influenţa tracă se vădeşte şi în alt domeniu al vieţii vechilor români, în special în muzică. Muzica populară românească, după părerea lui Fligier, aminteşte pe jumătate o muzică orgiastică şi pe jumătate, o muzică tristă a vechilor Ciclop. Erau sctiţi cruzi şi se credea că mâncau carne omenească, preferând carnea mai fină a femeilor şi copiilor. Cunoscând cruzimea tătarilor, românii deseori i-au denumit căpcăuni.

Blajinii erau consideraţi ca nişte oameni cu cap de şoarece, care iniţial locuiau pe pământ. Întrucât ei au urmărit pe evreii care fugeau, Moise i-a băgat, ca pedeapsă, în întunericul subpământean. Chiar şi acolo ei au rămas totuşi credincioşi lui Dumnezeu. Soţiile blajinilor trăiesc separat de ei, întâlnindu-se cu soţii lor numai în timpul Paştelui pentru câteva zile (după o altă variantă pentru şase săptămâni) şi despărţindu-se până la Paştele următor.

Se credea că ploile sunt legate de nişte fiinţe care purtau denumirea de Strigoi, Strigoaice şi proveneau de la părinţi aflaţi în rudenie de sânge, de la copii ucişi şi necreştinaţi sau de la copii născuţi morţi. Sf. Ilie îi urmăreşte, tunând şi fulgerând şi bătându-i cu pietre sau cu grindină. În această acţiune el este ajutat de nişte fiinţe numite moroi.

Toate aceste fiinţe nu se întâlnesc în mitologia slavo-rusă. Prin urmare, toate fenomenele naturii: soare, lună, eclipse solare, pădure, apă, vânt, ploaie, tunet, fulger, succesiunea anotimpurilor, soarta omului, nenorocirile familiare şi persoanele sau norocul, trecerea în cealaltă lume – toate acestea erau explicate prin acţiunea unor forţe supranaturale şi aveau în bună parte analogii în mitologia slavă, rusă. Zeii şi spiritele bune şi rele în majoritatea lor au fost la români aceiaşi ca şi la slavii de est. Printre nenumăraţi zei păgâni, slavi şi români, unul din primele locuri îi aparţine zeului iernii, zăpezii şi drumurilor – Troian.

Într-o vreme s-a format obişnuinţa de a se atribui asemănarea credinţelor a două popoare cu rădăcină ariană pe seama originii lor comune indo-europene. Se făceau multe exagerări. 

Actualmente, se recurge mult mai rar la asemenea explicaţii din cauza relativităţii extreme a cunoştinţelor noastre despre credinţele indo-europene. Această relativitate se datoreşte faptului că metoda de cercetare porneşte de la credinţa acelor indo-europeni, care au reuşit să se împartă în ramuri distincte, mai ales de la credinţele grecilor şi romanilor (şcoala genealogică sau lingvistică a mitologiei comparate) sau de la datele religiei iniţiale a Indiei . Deci pe baza fenomenelor mai târzii se trag concluzii cu privire la fenomene timpurii, ceea ce nu întotdeauna este convingător.

Înşişi cercetătorii popoarelor indo-europene recunosc că credinţele care par moştenire generală a popoarelor indo-europene, pot constitui un împrumut general de la străini44 şi avertizează împotriva referinţei necritice la credinţe indo-europene. O. Schrader scrie: „Nu trebuie să referim la spiritul timpului primitiv acele traci şi frigieni”.

Fiinţe mitologice cu cap de câine se numeau căpcăuni, capcâni. În Banat ei erau apropiaţi de anticul reprezentări de mai târziu, care ulterior au fost legate de cuvintele: latin – deus, lituanian – diêwas şi indian vechi – dèwà la diferite popoare în timpul târziu” .

Max Müller admite că speranţa de a restabili mitologia ariană, folosindu-se metoda de la posterior la anterior, „se va dovedi iluzorie” . Într-o altă lucrare a sa, acelaşi autor arată că, dacă cuvântul „dèwà” din asemenea, şi A. Meillet, referindu-se la speranţele în ajutorul lingvisticii la desluşirea problemelor privitoare imnurile vedice am începe să-l traducem prin cuvântul „deus”, am comite un anacronism de o mie de ani la credinţele vechi ale diferitelor popoare, scrie: „ La linguistique indo–européene ne saurait apporter à la mythologie comparée que peu de témoignages solides”

În general, în chestiunea credinţelor ariene mitologia comparată se află până în prezent în perioada căutării. Metoda ei n-a dat încă rezultate sigure. În tot cazul, numărul zeilor şi cultelor indo-europene cu privire la care există între indo–europenişti un acord deplin este relativ mic. 

Aceste culte religioase sunt următoarele: 

  1. credinţa în sufletele morăilor, 
  2. cultul cerului (Varouna, Ouranos), 
  3. cultul focului (Agni) şi 
  4. veneraţia mamei pământului ( Prithvi). 

La această enumerare unii mai adaugă: 

  1. pe zeul păstoresc, care totodată a fost şi zeul drumurilor şi cărărilor, 
  2. 2) pe zeiţa aurorei a cărei funcţie rămâne necunoscută. 
  3. Alţii menţionează o pereche de zei Aşvin, în privinţa cărora nu se ştie ce credeau arienii vechi, dar există presupunerea că erau consideraţi „fraţi gemeni, nepoţi ai lui Dyaus, zeul cerului, creator al lumii” . Există cercetători care se referă la zeul soarelui şi zeul tunetului şi al ploii (Indra) . Se ştie însă că zeul tunetului şi ploii în stadiul său iniţial era identic cu zeul cerului şi e foarte posibil că la început şi zeul soarelui coincidea cu zeul cerului.

În asemenea stadiu al cercetării cu privire la credinţele indo-europene, suntem îndreptăţiţi să afirmăm că asemănarea credinţelor păgâne române şi ruse nu poate fi un fenomen ocazional sau un rezultat al obârşiei comune indo–europene, ci se explică prin influenţele reciproce româno–slave şi prin elaborarea credinţelor în comun, alături de popoarele balcanice, în timpul convieţuirii lor .

%d blogeri au apreciat: