PATRIMONIUL CULTURAL PAGAN IN ROMANIA

 
 

SARMISEGETUZA REGIA

 
Situl cunoscut sub denumirea de Grădiştea de Munte – Sarmizegetusa Regia (com. Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara) face parte din complexul de cetăţi dacice din Munţii Orăştiei. Este cea mai mare aşezare cunoscută pentru spaţiul dacic, fiind întinsă pe un deal cu o lungime de cca. 4,5 km.
 
Din suprapunerea datelor arheologice şi a surselor scrise antice reiese că, începând din a doua jumătate a secolului I a. Chr., aici a fost capitala regatului dac (cel mai probabil, prima capitală a regatului înfiinţat de Burebista a fost la Costeşti – Cetăţuie, după care, în perioada amintită, acest rol i-a revenit Sarmizegetusei Regia). Cert este că, vreme de aproape un secol şi jumătate, Grădiştea de Munte – Sarmizegetusa Regia a fost principalul centru politic, religios, economic şi militar al lumii dacice.
 
Partea centrală a aşezării era ocupată de fortificaţie şi de zona sacră, iar pe restul numeroaselor terase antropogene amenajate pe pantele dealului erau zonele civile, împărţite convenţional în prezent în cartierul civil de vest, respectiv cartierul civil de est.
 
Fortificaţia pe care vizitatorii o pot vedea astăzi pe teren datează din perioada războaielor daco-romane de la începutul secolului al II-lea p. Chr.. Zidurile sale, realizate mai ales din blocuri de calcar, închid o suprafaţă de cca. 30 000 m2 (în unele porţiuni ale zidului au fost incluse piese arhitectonice din andezit provenite de la edificiile religioase). În diverse puncte din interior şi din imediata vecinătate, au fost descoperite urmele unor barăci şi ale unor edificii romane. Fortificaţia dacică iniţială, cu o suprafaţă estimată la cca. 10 000 m2, a fost aproape complet afectată de distrugerile şi de amenajările de mare amploare ale terenului din timpul războaielor.
 
Legătura dintre fortificaţie şi zona sacră se făcea prin intermediul unui drum pavat cu lespezi de calcar, cu o lungime totală de aproximativ 200 m. Zona sacră cuprinde două mari terase antropogene, susţinute de ziduri de calcar a căror înălţime era, în unele segmente, de peste 10 m. Aici au fost identificate vestigiile a şapte temple (două circulare, restul cu un plan patrulater), un altar monumental, precum şi sisteme de distribuire / evacuare a apei (canalul deversor din piatră de pe terasa a XI-a şi conducte din tuburi de teracotă). Elementele păstrate aici, precum plintele, tamburii, pilaştrii din calcar sau din andezit din structura templelor vorbesc de la sine despre o arhitectură religioasă monumentală, unică prin proporţiile sale în Dacia.
 
Cercetările arheologice din cartierele civile au dus la descoperirea mai multor locuinţe cu plan circular sau poligonal, precum şi a unor ateliere meşteşugăreşti. În cazul celor din urmă se remarcă atelierele de făurărie, a căror activitate poate fi catalogată drept una extraordinară. La Sarmizegetusa Regia au fost aflate mii de piese din fier: unelte de făurărie, de tâmplărie – dulgherie, de bijutier, de pietrari, pentru agricultură, obiecte de uz domestic, arme, piese decorative etc.
 
În cea mai mare parte, construcţiile menţionate anterior au fost datate în a doua jumătate a secolului I p. Chr. – începutul secolului al II-lea p. Chr., perioadă în care aşezarea de la Grădiştea de Munte atinge apogeul.
 
 
 

Templul Zeului Mithras

 
Tineri arheologi din Statele Unite ale Americii și din Cluj-Napoca cercetează una dintre cele mai promițătoare descoperiri de pe teritoriul anticului Apulum. Este vorba despre un templu dedicat zeului Mithras, un cult oriental elitist, foarte puțin cunoscut, care va putea dezvălui informații despre viața religioasă de la Apulum, din Dacia, și chiar din Imperiul Roman.
 
Mithraeumul, templul dedicat zeului Mithras, se situează în apropierea Cetății Alba Carolina, lângă fostul sediu al „Proiect Alba” și a fost descoperit în anul 2008, pe teren privat. Proprietarul terenului intenționa să constuiască un hotel, însă descoperirile arheologice l-au împiedicat să obțină avizul de descărcare. Tot atunci, din cauza lipsei de finanțare, cercetările s-au oprit.
 
La momentul respectiv, reprezentanţii muzeului anunţau că templul, datând cel mai probabil din prima jumătate a secolului al II-lea d. Hr., era foarte bine conservat. S-au păstrat ziduri, s-au descoperit două altare şi inscripţii dedicate lui Mithras și celor doi “însoţitori” ai săi: Cauto și Cautopatis. Acum a ieșit la iveală o parte din cel ce-al treilea altar (foto).
 
La cinci ani de la primele descoperiri, săpăturile arheologice au fost reluate, printr-un parteneriat între Muzeul Național al Unirii din Alba Iulia și Universitatea Princeton, din Statele Unite ale Americii, intermediat de arheologul Mariana Egri. Astfel, la Alba Iulia a sosit o echipă formată din arheologul Matthew McCarthy și șapte studenți, cărora li s-au alăturat specialiști și studenți arheologi de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.
 
„În 2008, începeam o cercetare arheologică preventivă pentru descărcare arheologică în vederea construirii unui hotel. La acea dată nu aveam cunoștință despre existența acestui important obiectiv arheologic și am început cercetarea pe latura de sud, cu câteva casete. Am găsit două complexe romane, dar și două complexe medievale. Într-o fântână, era chiar un schelet. Atunci a fost descoperit și acest important obiectiv, Mithraeum nr. 3 de pe teritoriul orașului Apulum. La acea dată, i-am propus investitorului să degajăm toată suprafața, însă el nemaiavând resurse financiare, s-au stopat lucrările, iar avizul de descprcare arheologică nu a fost acordat. Am căutat atunci surse financiare sau un eventual proiect care să definitiveze cercetarea arheologică și să punem și în valoare acest obiectiv în cadrul hotelului ce se va construi aici”, a epxlicat directorul adjunct al Muzeului Național al Unirii, Constantin Inel.
 
Proiectul de cercetare arheologică este finanțat integral de universitatea americană, iar pentru prima parte, ce se desfășoară pe parcursul lunii iulie, s-au alocat 15.000 de dolari. Proiectul este structurat în mai multe etape, iar finanțarea este asigurată pentru următoarele două sezoane. Proiectul are și scopul de a pregăti studenți. Anul acesta aici lucrează studenți americani, studenți de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, iar probabil, de anul viitor, vor fi incluși și studenți de la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia.
 
„Principalul scop al proiectului este să investigăm acest Mithraeum. Este un templu, un sanctuar dedicat zeului Mithras, un cult oriental. Acest sanctuar este primul investigat după metode moderne, complexe, interdisciplinare, din România. Se cunosc și alte temple de acest gen în  România, în Dacia, dar niciunul nu a fost cercetat, cu excepția celui de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Apulum este cel mai important sit roman din Dacia, cu sediul guvernatorului. Era de așteptat să avem sanctuare de o asemenea importanță. Acest sanctuar era foarte aproape de sediul regiunii, era cel care deservea militarii. Avem speranțe că vom descoperi lucruri foarte interesante. Avem deja trei altare și o cantitate semnificativă de material arheologic. Deocamdată suntem în stadiul de recuperare și înregistrare a informației. Sperăm să investigăm și zona înconjurătoare și să încadrăm acest sit în contextul orașului roman Apulum”, a spus arheologul Mariana Egri.
 
„Mithraismul este o religie fondată în secolul I e. n., rivală creștinismului. Este o religie a misterelor, o religie care le promite informații secrete celor care participă. Multe dintre secretele ei nu au fost înregistrate. Astfele pentru a înțelege mai bine această provocare la adresa creștinismului, trebuie să începem prin cercetări arheologice. De aceea este foarte important să investigăm acest sit cu echipamente moderne. Sper să ajute la crearea unei imagini mai ample a cultului lui Mithras, din Imperiul Roman și de aici din Dacia”, a explicat arheologul Matthew McCarthy.
 
Din puținele informații care au putut fi descoperite până acum în alte temple dedicate zeului Mithras, ritualurile mithraice constau, în principal, într-o cină la care participau toți adepții și în timpul căreia se făceau ritualuri inițiatice, pentru aducerea de noi practicanți. Se aduceau ofrande zeului și se făceau sacrificii.
 
Mithras este considerat zeul luminii, al sincerităţii şi al loialităţii în mitologia persană.  Potrivit unor legende, acesta s-a născut dintr-o piatră sau dintr-o peșteră în ziua de 25 decembrie, când păstorii din ținut au venit să i se închine. El s-a luptat cu soarele și a capturat taurul divin, din al cărui sânge au apărut toate plantele și animalele folositoare omului. Era o divinitate de prim rang în Iranul arhaic. Îi erau consacrate ca simbol și emblemă crizantemele, trandafirii și era zeul suprem al oștirilor.

BISERICA SF. NICOLAE DIN DENSUȘ, HUNEDOARA

Biserica „Sfântul Nicolae” este un lăcaș de cult ortodox din localitatea Densușjudețul Hunedoara, una dintre cele mai vechi biserici din România, datând se pare din secolele XII-XIII, a fost ridicată pe ruinele unei construcții din secolul IV d.Hr.; are plan pătrat, cu naosul străpuns de un turn, sprijinit pe o boltă și este dotată cu o adâncă absidă semicirculară; întreaga construcție este acoperită cu plăci de piatră, iar majoritatea materialului său provine de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala Daciei romane (situată în apropiere); pictura murală a monumentului datează din secolul XV. Din 1991 este pe lista de monumente propuse pentru a intra în patrimoniul UNESCO.[1] Nicolae Iorga a numit biserica „fără pereche în toată românimea”. Biserica este trecută pe lista monumentelor istorice din județul Hunedoara cu codul HD-II-m-A-03307.

Biserica Sfântul Nicolae are un plan pătrat (cca. 6 x 6 m), naosul este străpuns de un turn în jurul căruia se află un spațiu îngust acoperit cu o boltă de sprijin. Spre est se afla o adâncă absidă semicirculară, atât la interior cât și la exterior, având pe latura sudică un diaconicon de mari dimensiuni. Acoperișul întregii construcții este din plăci de piatră. Încăperi anexe au fost adăugate pe latura sudică în secolele al XIV-lea – al XV-lea. Construită din pietre romane fasonate aduse din ruinele Ulpiei Traiana Sarmizegetusa din apropiere, biserica are o înfățișare ciudată, care nu ascunde însă amprentele stilistice ale romanicului târziu. Valoroasele fragmente de pictură murală, datând din 1443, opera unei echipe de maeștri în frunte cu Ștefan, unul din primii zugravi români cunoscuți, vădesc strânse legături stilistice cu picturile de epocă din Țara Românească.

Scurt istoric

Biserica „Sfântul Ierarh Nicolae” este un lăcaș de cult cu o înfățișare stranie, construit din piese litice, aduse din fosta capitală romană a Daciei, Ulpia Traiana Sarmizegetusa, compus dintr-un naos pătrat și o absidă cu închidere semicirculară; la interior, patru stâlpi, alcătuiți fiecare din câte două altare romane suprapuse, descriu un careu central, deasupra căruia se înaltă un turn, cu patru secțiuni distincte. Pe latura sudică a altarului s-a adăugat un diaconicon scund, boltit semicilindric; târzii sunt și pronaosul vestic, precum și coridorul sudic al navei, astăzi ruinate.

Specialiștii în arheologie medievală pledează pentru apartenența construcției la marea familie a edificiilor cneziale românești din secolele XII-XIV, cu indicarea nobililor hațegani Mușana drept ctitori ai lăcașului, care este datat în ultima treime a anilor 1200[2].

Preluând o ipoteză din 1775 a unui ofițer din armata austriacă, Sylvester Joseph von Hohenhausen, istoriografia bisericească susține că, la origine, lăcașul ar fi fost un monument funerar ridicat în memoria generalului Longinus (secolul II), dar încreștinat în cursul secolelor IV-V; abandonat după 568. Acoperite cu un strat de var între anii 1566 și 1720, frescele interioare sunt operă a trei zugravi diferiți ca stil și formație artistică; meșterul principal, Ștefan, semnatarul picturii din 1443, este considerat un exponent al ambianței artistice sud-carpatice, dezvoltate în jurul mănăstirii Curtea de Argeș. Cel mai vechi preot cunoscut cu numele este Dalc, participant, la 2 iunie 1360, la un scaun de judecată ținut în Hațeg[3].

După mijlocul anilor 1800, biserica s-a aflat într-un stadiu avansat de degradare, iar localnicii intenționau să o demoleze. Biserica a fost salvată de autoritățile vremii, austro-ungare, care au declarat-o monument istoric în 1870[2].

Actualmente, biserica de la Densuș are două hramuri, „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Prooroc Ieremia”. Dublarea acestuia – nu se știe care a fost cel inițial – trebuie pusă în legătură cu una dintre lucrările majore de consolidare a lăcașului, care putea avea caracterul unei rectitoriri, motivându-se astfel înlocuirea primului patron spiritual al bisericii cu un altul. Dar, în acest caz, renovarea nu poate fi pusă în legătură decât cu familia locală a Mușineștilor, atestați documentar începând din secolul al XIII-lea. Edificiul este înscris pe lista monumentelor istorice românești (HD-II-m-A-03307)[4].

Pictura interioară a bisericii din Densuș

Valorosul veșmânt pictural al bisericii, grav deteriorat de scurgerea timpului, a beneficiat, încă din 1871, de o atenție deosebită din partea specialiștilor; în circuitul științific a intrat după 1905. Cu ocazia săpăturilor arheologice și a decapărilor din anii 19611962, au fost scoase la lumină mai multe scene, acoperite până atunci cu un strat gros de var. Analiza stilistică a ansamblului permite evidențierea prezenței a trei meșteri zugravi, doi dintre ei lucrând – se pare – concomitent. Meșterul principal, autorul picturilor întregului altar, al primelor două registre superioare din naos și al icoanei de hram, și-a înscris numele în partea de sus a pilei din stânga intrării în biserică: „A pictat Ștefan”, inscripție completată cu o alta, tot în slavonă, aflată sub fereastra de pe latură sud-estică a absidei altarului: „… la anul 6952 [1443 n.n.] luna octombrie 23 s-a pictat [biserica cu hramul] Sfântul Nicolae … jupâneasă și fetelor … Amin”.

Monumentalitatea viziunii personajelor redate, desenul ferm, dar generos, și mai ales atitudinea, veșmintele și tipologia reprezentării ierarhiilor din altar impun concluzia că meșterul Ștefan a fost un exponent al artei mediavale sud-carpatice, format în tradiția picturală a mănăstirii Basarabilor de la Curtea de Argeș[5]. Alt zugrav, poate un ajutor al lui Ștefan, aparțin\nd cu siguranță mediului artistic local, este autorul registrului inferior al picturilor. Ansamblul mural, databil din secolul al XV-lea, pare a fi o donație a cnezilor din familia Mănjina, deseori pomeniți în documentele vremii, atât în legătură cu convocarea unor scaune de judecată, cât și în contextul nesfârșitelor campanii antiotomane întreprinse de regalitatea maghiară. În favoarea acestei ipoteze vin trei însemnări slavone de pe stâlpii centrali ai navei. Una datează din anul 1566, atestând moartea jupânului Andriaș Mănjina: „În anul 7074 [1566 n.n.] a răposat jupân Mănjina Andriaș, luna februarie 10”; celelalte două sunt nedatate și incomplete: „Ruga robului lui Dumnezeu, jupân …” și „Ruga robului lui Dumnezeu, jupân Crăstia Mușat”. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, potrivit unei inscripții în româno-chirilice, a fost pictat iconostasul de lemn al bisericii: „1789, popa Simeon zugr[av]”. Aceluiași meșter i se datorează, probabil, și decorul mural care împodobea odinioară peretele apusean al naosului, înfățișând o amplă „Judecată de Apoi”, compoziție de o mare finețe artistică, distrusă însă în cea mai mare parte[6].

În pofida dispariției unor scene, decorul mural care înfrumuseța odinioară interiorul bisericii poate fi reconstituit în patru registre, într-o dispunere inedită a scenelor și a personajelor. Cele două frize superioare cuprind figuri mai mari, comparativ cu cele din al treilea rând; mult micșorate, acestea corespund, câte două, unei singure figuri din friza superioară. Potrivit aceluiași „descrescendo”, sfinții din registrul de la poala peretelui, reprezentați integral, sunt distribuiți câte trei în dreptul celor patru din aliniamentul imediat superior. Din punctul de vedere al compozitiei, figurile de pe cele două rânduri superioare ale laturii de nord a navei reprezintă taumaturgi, fiecare ținând în stânga câte un recipient, iar în dreapta câte o linguriță. Pe latura sudică, la același nivel, este pictată o împărăteasă cu crucea, urmată de o figură bărbătească cu diademă (probabil „Sfinții Împărați Constantin și Elena”) și de o martiră cu o coroană pe cap. Pe rândul următor se distinge chipul unui sfânt luptător, cu un coif ovoidal, corespunzător armurilor medievale; apoi, o mucenițâ tânără cu coroană și o figură deneslușită. În nișa de deasupra ușii, se află reprezentat bustul „Maicii Glykophilousa” (Maica Domnului ținând Pruncul cu capul lipit de obraz) și al „Sfântului Ierarh Nicolae” în odăjdii arhierești.

În altar, pictura s-a păstrat mulțumitor doar la nivelul registrului inferior al pereților; impresionante sunt figurile „Sfinților Arsenie și Atanasie”. Zona centrală a bolții este rezervată „Platiterei” (imagine consacrată a Maicii Domnului cu Pruncul tronând), încadrată de arhangheli și de prooroci; în partea sud-estică a acesteia se găsește un personaj cu barbă și plete albe, posibil un profet. Picturile de pe stâlpi, datorate, probabil, unui zugrav popular local, redau, într-un mod naiv, dar plin de farmec, o imagine a „Sfintei Marina”, martelând un drac, o reprezentare popular-artistică a „Sfintei Treimi” și un „Sfânt Apostol Bartolomeu” ducându-și pielea pe băț. Din secolul al XV-lea data, probabil, și pictura dispărută a „coridorului” de pe latura sudică a bisericii actuale; pereții diaconiconului par să fi fost și ei zugrăviți în vechime. În perioada interbelică, urme de pictură au fost semnalate chiar și la nivelul coloanelor încastrate în pereții bisericii[7].

Între anii 1566 și 1720, frescele au fost acoperite cu văruieli; bine reprezentate anterior, sgrafitele slavone și românești din această perioadă lipsesc. Pe baza acestei constatări se poate stabili, cu aproximație, și intervalul cronologic în care lăcașul cult ar fi deservit, în paralel, atât comunitatea ortodoxă, cât și pe cea reformată a nemeșilor locali, protestantizați și maghiarizați la sfârșitul perioadei medievale. Potrivit unui document din 20 ianuarie 1702, în anul 1702, nobilii satelor hațegane Densuș, Ciula MarePeșteanaRăchitova și Ostrov au pus bazele unei parohii calvine locale, deservită de pastorul maghiar Tokai Istvan; acesta avea în subordine și filiile Peșteana, Tuștea și Ciula Mare. La începutul secolului al XVIII-lea, străvechiul edificiu a fost preluat de uniți, fiind înregistrat, ca atare, de recensămintele ecleziastice ale anilor 1733 și 1750; acest statut confesional și l-a păstrat până în preajma amplei mișcări religioase a călugărului Sofronie de la Cioara, când, potrivit datelor transmise de catagrafia Buccow din 17611762, a revenit obștii ortodoxe. Înstrăinat din nou în deceniile următoare, lăcașul de cult, menționat în tabelele conscripției din anii 18291831 și în protocoalele „vizitațiunilor canonice” din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a revenit Bisericii Ortodoxe în 1948[8], în urma interzicerii de către statul român comunist a Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).


%d blogeri au apreciat: