ȘTIINȚELE EZOTERICE

Fotografie de Karolina Grabowska pe Pexels.com

Deoarece la întrebarea: ce este ezoterismul? – un ezoterist ar răspunde nerăspunzând (eventual cu degetul arătător întins spre depărtări…), mă încumet să încerc a o face eu, fără a avea pretenţia de a fi un ezoterist sau vreun iniţiat.

Întrebarea e actuală, pentru că termenul de ezoterism a căpătat o circulaţie din ce în ce mai mare, întrecută doar de nedumerirea şi de confuzia pe care acesta le stârneşte.

Aşa cum presimţim câteodată o coincidenţă semnificativă într’o banală întâlnire fortuită, la fel bănuim în cuvîntul ezoterism un tâlc deosebit, dar, atunci când vrem să-l explicităm, ne poticnim ca de un prag nevăzut.

Fiecare din noi are câte o accepţie proprie – mai mult sau mai puţin vagă – a sensului acestui termen, care apare tot mai frecvent în limbajul uzual, ba ca adjectiv – ezoteric, ba ca substantiv – ezoterism.

Toate aceste felurite aproximaţii au în comun, o impresie tainică, oarecum fluă şi tenebroasă, în acelaşi timp.

Pentru cei mai informaţi asupra etimologiei sale (esoteros, în greaca antică însemna literal, mai lăuntricmai interior), chiar şi sensul său figurat de inteligibilitate intrinsecă, de sens interior, n’ajută prea mult pentru înţelegerea conceptului ca atare. Cum să discernem între o comparaţie superficială şi o analogie profundă ?

Cineva ar putea să ne întoarcă întrebarea, punându-ne faţă în faţă cu propria noastră interogaţie, ceea ce ar reprezenta deja un mic pas înainte, însemnând că sensul circulă înlăuntrul curiozităţii…

Trăim într’o vreme în care luminile se înfruntă cu întunecimile. Dar lumina orbeşte, iar bezna face ca toate să se confunde; rezultatul: – nu se vede nimic…

Dacă nu putem desluşi nici licăririle, nici umbrele, putem să ne încordăm auzul. Tăcerea naturii ar fi prima noastră experienţă a „realităţii”, de n’ar fi concomitentă cu aceea a barbariei oamenilor, care preferă această experienţă într’o lume ambiguă.

Întreaga sforţare a lumii contemporane este o necontenită confruntare om contra om.

Lucrurile tac în obscuritate, iar oamenii se hărţuiesc neîncetat, dar, mai ales, inexplicabil. Lumea naturală vibrează, dând semne de neînţeles, în timp ce în lumea omenească, neobosind, călăii trudesc…

Periodic, ei se schimbă cu victimele, într’un infernal ciclu al răzbunării.

Neliniştea noastră întrebătoare e precum culoarea poamei pârguite, care nu arată trupului nostru hămesit, dacă e otrăvitoare…

Natura tace, spiritul tace, fiind numai ascultare. Omul caută – în tăcerea ce ar putea cuprinde o vorbă uitată – o experienţă ambiguă, tragică şi exaltantă totodată. Revoltat în faţa cumplitelor realităţi, confruntat cu mizeriile pe care le secretă societăţile îngreţoşate de consum, omul de azi presimte din murmurul lucrurilor o primordială nostalgie a unei analogii profunde. Ea diferă de amăgirile, de nălucirile şi de şarlataniile care închipuiesc, ca pe o laşă compensaţie, utopii despre societăţi ideale, despre paradisuri intangibile, despre un Absolut insesizabil…

Este cuprins de bănuiala că – odată cu monstruozităţile organizării, care, generalizând violenţa, au culminat prin totalitarism – barbaria umană modernă ar ascunde vreun limbaj secret despre cauze prime, necunoscute prin definiţie.

Alături de brutele inteligente din care se aleg tiranii, torţionarii şi violatorii, trebuie să coexiste tainic, purii, blajinii, îndrumătorii înţelepţi – oameni inteligenţi într’alt fel – total împliniţi, care veghează neîncetat, păzind o străveche Predanie nepieritoare.

%d blogeri au apreciat: